După 20 (...30) de ani
Nu ştiu cum se întîmplă, dar se nimereşte cîte un an în care totul se... aniversează. Se împlinesc X ani de la terminarea liceului, Y ani de la absolvirea facultăţii, un număr remarcabil de ani de la căsătorie, un altul şi mai impresionant de la prima iubire... etc.
Astfel de ani sînt tumultuoşi în toate sensurile: în cel bun, pentru că revezi persoane pe care nu le-ai văzut de secole. E cît se poate de interesant să le urmăreşti evoluţia în timp, să vezi că, da, s-au schimbat, dar, mai mult sau mai puţin, cam toţi au rămas pe aceeaşi linie. Iar simpatiile şi antipatiile de altădată se păstrează, într-o formă sau alta, pînă-n ziua de azi.
Desigur, nu atît de pregnante, de... pe viaţă şi pe moarte. Poţi purta o conversaţie civilizată, peste ani, cu colega care ţi-a „furat“ iubitul. Dar respectiva colegă rămîne aceeaşi fiinţă aparent inumană, mereu impecabilă, cu slujbă, familie, siluetă şi haine model. Ce mai contează că, de fapt, „iubitul“ nici nu era iubit, căci pe vremea aceea lucrurile se petreceau mai mult în imaginaţie, că nu ţi l-a furat, ci l-a preluat, după un timp... Şi că „perfecţiunea“ – se subînţelege – e, de cele mai multe ori, doar o haină bună pe care o îmbrăcăm cu toţii ca să ne dăm mari şi să le oferim celorlalţi imaginea pe care o construim în acest scop.
De fapt, există cel puţin două atitudini (plus combinaţiile dintre ele...) la asemenea întîlniri. Una e cea a look-ului şi a atitudinii construite, pe sub care să nu tranpară altceva decît realizări. La extrema cealaltă se află atitudinea
cu mesajul „Luaţi-mă fix aşa cum sînt, dacă mă iubiţi, şi nu comentaţi...“ Sînt oameni care vin îmbrăcaţi
, şi-şi pun biografia pe tavă, aruncîndu-ne în faţă, din prima, aspectele negative: mărturisesc că-i apreciez şi mi se par curajoşi. Nu-i uşor să spui, aşa, la un pahar de vin, că ai divorţat, nu ai copii şi ţi-au murit amîndoi părinţii – şi asta unor oameni pe care nu i-ai văzut de ani... E o atitudine pe care o pot înţelege.
Dacă mă străduiesc, pot înţelege şi atitudinea cealaltă, de
Există, desigur, şi varianta intermediară, neutră: sînt oameni care vin la asemenea mese colectiviste de revedere, se aşază cuminţi şi demni la locurile lor şi rămîn discreţi aproape pînă la sfîrşit. Desigur, mai împărtăşesc cîteva amănunte nesemnificative, de suprafaţă, dacă e cazul. Sau, uneori, intră în conversaţii mai personale doar cu colegul de alături, după cîteva pahare...
Există şi situaţii cu adevărat tragice. Sînt oameni care au trăit şi trăiesc adevărate drame, care au avut şi au probleme serioase cu copiii lor, de pildă. Aceştia se poartă, de obicei, firesc, fără să vorbească excesiv despre problemă, şi fără să dramatizeze, dar nici ascunzînd-o – ci, mai curînd, declarînd-o ca pe ceva obişnuit. Am mai mult decît admiraţie pentru ei.
Sînt şi persoane cu adevărat de succes, care au făcut şi fac ceva semnificativ, dincolo de nevoia de a-şi construi imagini. Aceştia nu au nevoie să se laude cu nimic, lucrurile se văd de la sine. Sînt şi alţii care s-au schimbat evident din vremea şcolii, devenind, din tocilari şi elevi foarte pe linie – persoane neconvenţionale, neîncartiruite, care şi-au educat moral, dar şi liber copiii, care-şi gestionează curajos viaţa personală şi fac faţă celei profesionale.
De fapt, cu excepţia chestiunilor legate de libertate (care, ştim cu toţii, nu e uşor de obţinut atunci cînd trebuie să-ţi cîştigi existenţa), celelalte „puncte“ sînt valabile pentru mai toţi cei prezenţi la asemenea întîlniri. Majoritatea au devenit cetăţeni responsabili, care au grijă de familiile lor şi contribuie la „bunul mers al societăţii“. Pînă la urmă, generaţia noastră a ajuns cea care e acum „la putere“, după cum spune un prieten. Dacă e să-mi aduc aminte de vremurile în care ne trăgeam de codiţe şi ne dădeam cu manualele (cartonate...) în cap la şcoală – desigur, în semn de apreciere –, lucrul ăsta mi se pare de necrezut...
