Unul dintre binecunoscutele dezavantaje ale locuitului la bloc este faptul că, vrînd-nevrînd, trăiești într-o relație mult prea apropiată cu vecinii: le împărtășești, prin geamuri și pereți, o parte din zbaterile zilnice și dramele existențiale. Tot așa cum și ei, la rîndul lor, ”se înfruptă” din ale tale.
Mult timp, idealul meu a fost să locuiesc la hotel. Mi se părea fascinant şi chiar palpitant: nu eşti niciodată complet singur, ai serviciile asigurate, poţi oricînd coborî în hol sau la restaurant ori bar dacă te plictiseşti. Şi, dacă nu-ţi mai place, poţi schimba chiar hotelul...
Dacă m-ar întreba cineva care e mîncarea mea preferată, cred că, în mod onest, cea dintîi care mi-ar veni în cap ar fi...cartofii prăjiți. Spun ”în mod onest” pentru că, în ultimul timp, cartofii prăjiți au cam ieșit din meniul cotidian.
Dacă ar fi după mine, aş alege să fiu mereu on the run. Dar nu oricum, ci pe post de pasager: mi-ar plăcea să fiu tot timpul purtată de ici-colo, prin lumea largă, fără să mă opresc decît pentru scurt timp şi fără să ajung neapărat la vreo destinaţie.
Nu, articolul de față nu e despre ce pare a fi: și anume despre femeile singure cu adevărat, fără partener, iubit, soț sau cum îi mai putem spune. E despre ceva mai concret și mai puțin spectaculos. Despre femei care ies singure în oraș să mănînce sau să bea ceva.
Grătarul de 1 Mai a devenit, zice-se, „tradiţional“ – cuvînt mult îndrăgit şi ades folosit în situaţii care de care mai nepotrivite. S-a instituit un soi de obligaţie a socializării în aer liber: o combinaţie între statul, desigur, în natură, pe de o parte, şi exploatarea ei (căci nu ştiu altfel cum să-i zic), pe de altă parte.
Cu cît trece timpul, cu atît mai mult constaţi cum toată viaţa ţi se aşază în tot mai multe straturi. Precum cele ale scoarţei terestre sau cele din sandvişurile lui Piedone (Bud Spencer) din filmele de altădată. Iar respectivele straturi, în acelaşi timp, încep să fie tot mai vizibile.
Ieri, soare afară fiind, orașul era, la propriu, un furnicar. Un furnicar fericit, în care o mare parte din populația zonei centrale părea că ieșise să se bucure de soare, să se miște pur și simplu pe la orele amiezii și serii. În ciuda cenușiului cotidian, împămîntenit, al orașului.
Nu am fost un copil aventuros, ci dimpotrivă. Nici măcar corcoduşe de pe jos nu mîncam, cînd toată gaşca mînca. Aşa mă învăţaseră de acasă: să nu mănînci fructe nespălate (printre multe altele).
Mai în fiecare an, înainte de Paşti, îmi găseam răgazul de care e nevoie nu doar pentru a ţine, măcar parţial, postul, ci şi pentru a mă curăţa de reziduurile de toate felurile acumulate pînă atunci. Anul ăsta, nu ştiu cum s-a făcut, dar parcă toate s-au petrecut cu o viteză nejustificat de mare, „pe repede înainte“…
Hotelul la care am stat nu era cine ştie ce. Era standard, fără prea mare personalitate. Avantajul lui era că se afla aproape de Piaţa Taksim, în inima forfotei. Pînă noaptea tîrziu, totul în jur era viu şi apetisant. Doar că dimineaţa nu te trezea nici agitaţia străzii: te sculau chemarea la rugăciune şi sunetele emise de pescăruşi.
Studiile în străinătate sînt, de ceva timp, o opţiune pentru absolvenţii de liceu din România. Evident, nu singura. Şi, desigur, nu doar pentru cei care termină liceul – şi cei care ajung la sfîrşitul facultăţii iau în considerare posibilitatea unui master sau a unui doctorat în altă ţară.
M-am întrebat mereu unde anume mă simt la locul meu. În ce locuri, între ce oameni, în ce împrejurări. Cred că, după ani şi ani, posed, în sfîrşit, un răspuns, nu ştiu cît de satisfăcător: pe la Piaţa Romană. În zona Pieţei Romane.
Boyhood e filmul lui Richard Linklater pentru care Patricia Arquette a luat Oscarul (rol feminin secundar), cu Ellar Coltrane, Lorelei Linklater şi Ethan Hawke, filmat în timp real (12 ani). L-am revăzut şi continuă să mă răvăşească. Ştiu că „răvăşirea“ e departe de a fi un criteriu estetic... Dar nu e doar atît.
Cînd se simte primăvara în aer, pur şi simplu nu mai poţi sta în casă. Din hibernarea anterioară, care te făcea, pur şi simplu, să nu concepi, uneori, contactele cu exteriorul, o mînă nevăzută te trage, acum, afară din casă şi din ale tale.
Dl Dumitrescu a fost administrator aproape de la început. Era un domn parcă mereu de vîrstă medie, nu foarte slab, nici prea înalt, cu o figură plăcută și mereu jovială. Răspundea în glumă la orice-l întrebai, dar fără să întreacă măsura. Și în fiecare glumă a lui era și o fărîmă din ceva serios.
E adevărat, 8 Martie are reminiscenţe comuniste. Îmi aduc aminte cum duceam cu toţii flori doamnei învăţătoare sau cum meşteream la cîte-o floricică brodată, pe la lucru manual, pentru mamele noastre. Respectivele creaţii erau, totuşi, înduioşătoare, chiar făcute la cererea învăţătoarei...
Vin acasă, într-o zi frumoasă de primăvară. Universul părea că ţine cu mine, toate păreau să se lege în ziua aceea. Cînd intru în hol, am sentimentul că ceva se întîmplă altfel decît de obicei: în liniştea obişnuită, imperfectă de felul ei, detectez o altfel de imperfecţiune – un zgomot constant şi iritant: pic, pic, pic…
Luna februarie nu este doar cea – neoficială – a iubirii, ci şi Luna istoriei LGBT. De patru ani, în februarie, Asociaţia ACCEPT organizează un festival de cultură pentru drepturile omului, „o invitaţie la cunoaştere, autocunoaştere, descoperire şi sărbătorire a diversităţii culturii şi persoanelor LGBT“.
De cînd eram mică, îmi plăcea la nebunie să pregătesc mărțișoarele pentru Ziua cea Mare. Mai ales atunci cînd 1 martie pica în timpul săptămînii, era, pentru mine, un eveniment măreț. Abia așteptam să cumpăr mărțișoarele, apoi să mă uit de 100 de ori la ele, făcînd nenumărate ierarhii și topuri ca nu cumva să ratez momentul cel mai important: care cui urma să fie dat.
Cu ocazia Valentine’s Day şi a Dragobetelui, precum şi a intervalului dintre ele, încărcat, măcar din perspectivă comercială, cu multiple valenţe amoroase, am reluat cartea lui Ortega y Gasset, Studii despre iubire, reeditată de cîteva ori la Humanitas.
De Dragobete - și nu numai - am re-răsfoit din cărțile de iubire dragi mie (dar ce cărți nu sînt și de iubire?) și am adunat cîteva citate, fără nici o pretenție de unificare ori comparație. Arhicunoscute sau mai puțin, despre iubiri-pasiune, împlinite ori neîmplinite, reale sau imaginare, cu obiect bine circumscris ori ba...
De Sf. Valentin, ai, n-ai treabă, „trebuie“ să fii îndrăgostit, ca să te afli în rîndul lumii. Şi nu oricum, ci vizibil: să ieşi cu iubitul, îl ai, nu-l ai – şi universul să te admire în răsfăţata şi adulata ipostază. Iubit care, iarăşi, „trebuie“ să te scoată într-un loc romantic.
Am tot relatat, de-a lungul timpului, din istoriile unuia sau altuia dintre taximetriştii cu care mergeam. Unii îmi povesteau vieţile şi problemele lor, cu alţii am devenit aproape prietenă. Mai nou, nemaisunînd la firma la care obişnuiam, unde pînă şi dispecera mă cunoştea, am început să folosesc doar aplicaţiile.
În diverse locuri publice în care m-am nimerit în ultimul timp, am asistat, involuntar, la tot soiul de mărunte scene în care au fost implicați...bărbați și femei. În cele mai multe dintre ele am constatat o schimbare a comportamentului să-i zicem ”clasic” al reprezentanților ”sexului tare” față de reprezentantele celui frumos.
Ce prostie – veţi zice, şi, cel puţin parţial, pe bună dreptate, să te plîngi, şi în multe cuvinte, că ţi-a murit... telefonul. Să faci tamtam pentru un obiect utilitar şi – pe alte planuri, esenţiale – nesemnificativ. Un obiect şi atît, pînă la urmă...
Mergem pe stradă, femei şi bărbaţi, alături şi îngînduraţi. Chiar dacă sîntem cu partenerul, nici nu mai observăm care dintre noi stă la marginea trotuarului şi care-n partea dinspre interior. Fiecare-şi cară, conştiincios, rucsacul cu laptopul lui – nici prea greu, nici prea uşor.
"Nota obligatorie şi necesară nu face casă bună cu timpul prezent. Ca să putem fi în orizontul curtoaziei şi al aurei romantice, ar trebui să existe educaţia admiraţiei femeii! Secolul pe care îl petrecem admiră sexualitatea."
"Totdeauna îmi plăcea, cînd m-aşezam la masă, ca bărbatul să-mi ţină scaunul, să mă ajute să mă aşez. Cînd intram într-un restaurant, să păşească el întîi, să-mi deschidă uşa, să mă lase să intru eu. Îmi plăcea să-mi ţină paltonul sau pardesiul."
Mici sau mari, înţelepţi ori frivoli, ne place, în cele mai multe cazuri, să primim like-uri pe Facebook. După ce postăm ceva, stăm la pîndă, cu simţurile treze şi cu telefonul, tableta sau computerul la îndemînă, să vedem cine ne-a băgat în seamă.
Fundaţia Speranţa a fost înfiinţată în 1996, cînd un grup de oameni care lucrau împreună au vrut să ajute copilul bolnav al unuia dintre ei. Însă adevărata activitate a fundaţiei a început cînd primarul Bucureştiului (Traian Băsescu), după ce a fost ales, a anunţat că în acea zi începe uciderea cîinilor maidanezi."
Am scris, de destule ori, că mi-am dorit mult să lucrez la Dilema, de cînd am auzit de înfiinţarea ei, pentru că era singura revistă care nu era...chiar revistă. În sensul că, pe altă linie decît presa din anii 90, nu era scrisă fără acoperire, nu conţinea doar politică, nu avea parti pris-uri şi nici prejudecăţi împotriva subiectelor mici şi, aparent, insignifiante.
De ani şi ani, sînt locuri şi oameni, prin Bucureşti, care nu se schimbă niciodată. Din nefericire (pentru mine, ştiu că nu şi pentru omenire în general), există altele pe care nu le mai găsesc la locul lor, ca-n Şocul viitorului. Unele dispar de tot, altele doar se mută, undeva în afara razei tale de acţiune...
Mi se întîmplă tot mai des, în ultimul timp. Oameni necunoscuți, întîlniți pentru prima dată, încep să-mi povestească despre ei. Să-mi spună din problemele lor, părți din viețile lor care se cer rezolvate.
Vincent, personajul interpretat cu farmecul dintotdeauna de Bill Murray, pare un bătrîn nu doar morocănos, ci şi depravat şi lipsit de o minimă compasiune. Întîlnirea cu Oliver, băiatul vecinei sale, căruia ajunge, printr-un bizar concurs de împrejurări, să-i fie babysitter, scoate la lumină o altă faţă a personajului.
Cred că de la Irina Nicolau am aflat, pentru prima dată, că timpul sărbătorilor e complet altul decît cel al vieţii de toate zilele. Pe lîngă valenţele lui sacre, are, după cum poate constata oricine, alt ritm, unul dacă nu neapărat mai leneş, măcar mai fluid.
În ciuda prudenţei mele dintotdeauna, în seara de 21 decembrie am ţinut neapărat să ajung în Piaţa Universităţii. Am pornit-o pe Carol (pe atunci Republicii), printre pîlcuri de oameni de care îmi amintesc, ca prin ceaţă, că mergeau tot într-acolo.
Pe 21 decembrie 1989, dădeam examen la estetică. În Universitate, undeva sus. Învăţasem ca niciodată pentru examenul ăsta: pentru că era una dintre materiile mele preferate; şi pentru că, după o perioadă în care mă cam ocupasem de alte lucruri, luasem hotărîrea să replonjez în studiu profund...
Mă plimb, agale, prin oraş, căutînd, cu orice preţ, atmosferă de Crăciun. În faţa magazinului Corelli, din zona Amzei, cu decoraţiuni de Crăciun, un domn bătrîn vinde morcovi şi ţelină. Vitrina e feerică, ca-n filme, iar masa lui e minusculă şi cenuşie.
Pe 22 Decembrie 1989, la primele ore ale dimineții, mă îndreptam, împreună cu proaspătul meu soț de atunci, spre spitalul Colțea. În urma fugii noastre rușinoase, dar sănătoase, de la revoluție din seara precedentă, cînd începuse să se tragă în jos, proapătul meu soț se alesese cu o apendincită.
Ce se întîmplă, de fapt, în filmele de Crăciun? Modelul dickensian rămîne schema de bază: un Scrooge se îndoieşte de simbolul şi puterea sărbătorii, şi de rolul ei în viaţa sa. Numai miraculosul, disponibil şi pentru muritorii de rînd, explicit doar în Ajunul Crăciunului, îi poate revela adevăratul sens al existenţei.
Am rămas una dintre persoanele convenţionale care, în fiecare an, se bucură cînd se aprind luminile oraşului, de dinaintea Crăciunului. În fiecare an vreau să le văd, nu o dată, ci de zeci de ori, spre stupoarea apropiaţilor mei.
Am fost, recent, la premiera Scurt/4: Istorii de inimă neagră – patru scurtmetraje de Luiza Pârvu, Radu Jude, Andrei Creţulescu, Iulia Rugină (O lume nouă, Trece şi prin perete, Kowalski, Să mori de dragoste rănită), unite prin tematica, esenţială, a povestirilor: moarte şi, aproape în toate, iubire.
Dosarul de faţă a pornit de la ideea cumetriilor în politică, într-o perioadă în care emulaţia politică era maximă – perioada de dinainte de alegeri. În contextul nu doar politic, ci şi public, în general, neaoş, relaţiile de familie tind să fie privite mai curînd ca un sistem de protecţie şi întrajutorare, în stilul celor de clan ori mafie.
Nu ştiu ce are blocul nostru, şi el cît se poate de oarecare, că atrage doar cîini demni. Şi în jurul cărora se pot crea mitologii. Înaintea lui Costică, locul fusese ocupat de cîinele Albu. Albu era un cîine solid, alb, desigur, cu niscaiva pete negre, cu o privire strictă.
Slavă Domnului că alegerile prezidenţiale s-au terminat cu victoria lui Iohannis. Şi nu spun asta neapărat din motive altruiste, pentru binele ţării şi al semenilor mei: toate astea sînt implicite. O spun, în primul rînd, din motive egoiste, personale. Dacă nu se schimba ceva, riscam să fiu înghiţită de indiferenţă.
Pentru prietenii mei din străinătate, lucrurile n-au stat, nici de data asta, simplu și calm. A plecat Corlățean, a venit Meleșcanu, secțiile de votare de prin lume au rămas aceleași...A, da, am înțeles că au primit ceva ștampile în plus (numărabile nici pe degetele de la o mînă).
Duminica ar trebui să fie ziua cea mai frumoasă a săptămînii, cea în care mergem la biserică şi ne ocupăm de cele spirituale. Apoi, pur şi simplu, ne odihnim, în sensul lipsit de lene şi plictiseală al cuvîntului: ne reculegem şi medităm...
Cam cu o lună înainte, am plănuit, anul acesta, ca şi în alţi ani, petrecerea de Halloween. Am vorbit cu cîteva prietene, pe care le-am rugat să vină costumate, am găsit un restaurant, mai prietenos şi care era dispus să producă feluri din dovleac, şi am bătut palma pentru data de 31, seara.
Nu am vrut niciodată să plec din țară, la nici o vîrstă. Am făcut mereu parte din categoria celor care-și imaginau toată existența aici, în România, și-și făceau planuri de viitor așijderea.
