Cîinele Costică, despre care am mai scris, de altfel, era maidanezul din spatele blocului nostru. Galben, cu pete albe, cu botul plin de cicatrici şi cu un aer de demnitate absolută. Altfel – oarecare, ai fi zis.  

Nu ştiu ce are blocul nostru, şi el cît se poate de oarecare, că atrage doar cîini demni. Şi în jurul cărora se pot crea mitologii. Înaintea lui Costică, locul fusese ocupat de cîinele Albu. Albu era un cîine solid, alb, desigur, cu niscaiva pete negre, cu o privire strictă. Într-o zi, însă, la geamul de la etajul meu, am simţit că se uită cineva la mine: era Albu. De atunci, a ajuns personaj în poveştile pe care le spuneam, cu toţii, copilului meu.  

N-am fost, însă, destul de atenţi la Albu. Îl hrăneam, mai mulţi de prin bloc, dar nimeni nu şi l-a asumat. Într-o zi, au venit hingherii, l-au luat şi... dus a fost.  

Nu mi-am iertat-o mult timp, cu Albu. Însă timpul a trecut, şi a apărut Costică. Nici pe Costică nu şi l-a asumat nimeni, deşi toţi îl hrăneau şi le plăcea privirea lui recunoscătoare şi datul aşijderea din coadă. Totul mergea nesperat de bine. Cînd, într-o zi, adulmecînd eu, într-o doară, împrejurimile, am simţit că lipseşte ceva. 

Am întrebat, înfrigurată, unde-i Costică. „Nu ştiţi?“ mi s-a răspuns. „L-au ridicat. Acum vreo săptămînă, două. Cineva l-a denunţat.“ Şi un cîine poate fi denunţat – mă gîndesc eu cu stupoare. Ca-n

Ca-n societatea în care am copilărit şi de care credeam că am scăpat. „Păi, ai ajuns cu două săptămîni prea tîrziu“, îmi spune altcineva. „L-au eutanasiat...“ 

După atîtea informaţii contradictorii, am aflat-o, în cele din urmă, pe cea reală: l-au luat hingherii şi l-au dus într-un adăpost al lor, undeva prin Bragadiru. Bragadiru suna precum capătul pămîntului... Totuşi, ne-am dus pînă acolo. Acum era momentul nu doar să-l salvăm pe Costică, să-l răzbunăm pe Albu, ci şi, în sfîrşit, să-mi asum şi eu ceva, civic, cît de mic... 

La Bragadiru, cei care ne-au deschis, hingheri sau ce-or fi fost, nu se suprapuneau cu imaginea mea asupra lor, din filmele Disney: pe scurt, păreau nişte oameni oarecare, nici înspăimîntători, nici altcumva, care-şi făceau meseria. Ne-au plimbat, cu răbdare, printre zecile, cred, de cîini depozitaţi acolo. 

Costică nu era printre ei. Ne-au spus, însă, că mai există un adăpost în zonă, la Mihăileşti. Acesta era plasat exact precum motelurile din filmele de groază, pe un drum lateral, înfundat, plin de gropi, de unde te întrebai dacă te mai poţi întoarce... Acolo, cîinii stăteau mai ales cîte unul în cuşcă. Cînd îmi pierdusem speranţa, l-am identificat pe Costică: dar era mult mai slab, tremura, şi avea o altă culoare în lumina chinuită de acolo... 

Nici gînd să mă recunoască. Eu, însă, l-am recunoscut. Şi am făcut ce nu mai făcusem pînă atunci în aproape nici o situaţie instituţională dificilă: mi l-am asumat. Am semnat pentru el. A doua zi, l-am luat de acolo, l-am dus la un control medical şi l-am plasat într-un adăpost al Fundaţiei Speranţa, care l-a subadoptat de la mine. 

Costică s-a dovedit că nu suferă de boli contagioase, dar e cardiac, pe viaţă, şi trebuie să ia pastile. A rezistat ca un martir la toate îngrijirile medicale, fără să zică nici pîs, deşi era un cîine de parcare. La Fundaţia Speranţa, cînd i s-a dat de mîncare, a lipăit două castroane. Şi-a acceptat locul de pensionar în cuşca cu coteţ, de astă dată benignă. A devenit un bătrînel – am aflat că are peste zece ani –, la un azil unde oamenii se poartă bine cu el. Sper să aibă o viaţă fericită pînă la adînci bătrîneţi. În ce mă priveşte, recuperarea lui m-a făcut foarte fericită (ca să nu mai zic iar că şi responsabilă).