La Dilema, de prin anii ‘90 încoace
Am scris, de destule ori, că mi-am dorit mult să lucrez la Dilema, de cînd am auzit de înfiinţarea ei, pentru că era singura revistă care nu era...chiar revistă. În sensul că, pe altă linie decît presa din anii 90, nu era scrisă fără acoperire, nu conţinea doar politică, nu avea parti pris-uri şi nici prejudecăţi împotriva subiectelor mici şi, aparent, insignifiante. Tot aici conta şi felul în care scriai, nu doar ce scriai. Pe scurt, în mintea mea (de atunci, dar şi de acum...), era ca o carte mai mică, nu strict o revistă...
Despre prima zi la Dilema, am mai scris, iarăşi, de cîteva ori. Despre zilele următoare, însă, cele de prin anii 90 - să le zicem ani de ucenicie...- vreau să mai adaug cîte ceva. În primul rînd, la fiecare şedinţă de redacţie, mă duceam cu inima dacă nu cît un purice, măcar cît un şoarece. Mai întîi pentru că venea Andrei Pleşu, pe care îl ştiam din cărţi şi despre care cu greu acceptasem ideea că putea fi şi un personaj real. Apoi dl Cosaşu, care era o legendă în familia mea şi pe care-l cunoșteam din revista Cinema (pe care o colecţionam în liceu şi din care tăiam poze precum Ion B. din cunoscutul documentar...). După care Lena Boiangiu, care părea o dură, la prima vedere, dar, de fapt, era creierul riguros al Dilemei şi cel mai bun mentor într-ale jurnalisticii pe care l-am avut. Urmată de Tita Chiper, despre care, iarăşi, ai fi zis că e doar o simpatică şi graţioasă doamnă în vîrstă, dar, dincolo de asta, era o minte formidabilă, iute, curioasă, ironică, zglobie şi profundă în acelaşi timp. În sfîrşit, dar deloc în ultimul rînd, Leo, Alex Leo Șerban, care era cel mai cool - în sensul bun al termenului - coleg pe care l-am avut vreodată, la curent cu tot ce mişca în lumea culturală, cu un gust impecabil, asociat cu aprecieri subtile și neașteptate.
Cînd vreunul dintre ei coordona un dosar, era o onoare să te roage să faci vreun vox pop pentru respectivul număr, fie că era despre prietenie, orgoliu, bun, gust, bune maniere, înjurătură, ori lene. Pînă să-ţi dea, însă, ei, ceva de făcut, trebuia, la un moment dat, să iei cuvîntul în şedinţele de redacţie, să-ţi prezinţi propriul dosar în faţa greilor...Nu puteai vorbi, nepregătit, ci trebuia să te fi documentat în prealabil, ba chiar să-i fi contactat pe viitorii colaboratori, căci, altfel, ar fi fost fără acoperire...
Mi-au trebuit ani pînă să vorbesc cît de cît coerent în şedinţele de redacţie. Încă mai am o strîngere de inimă şi acum, după incredibil de mulţi ani, cînd îmi vine rîndul să-mi prezint viitorul dosar (deși majoritatea colegilor sînt mai noi și mai tineri decît mine...). Încă mai am o îndoială că va ieşi bine, adică echilibrat, şi imprevizibil, că va aduce ceva nou în subiectul respectiv, în timp ce-i va acoperi şi partea istorică, teoretică, mai anostă, dar necesară, că va avea şi o anchetă, şi un interviu, şi pe cineva care va susţine un punct de vedere opus celorlalte, că nu va fi plictisitor, plin de locuri comune...
Dar toate astea ţin de ceea ce, mai în glumă, mai în serios, am tot numit ”spiritul dilematic”. Spirit care nu are legătură cu întrebarea nesărată pe care mi-o puneau - și încă mi-o mai pun...- mulți intervievați, înainte să încep interviul: ”Aveți dileme?”. Ci cu un soi de mentalitate de...incertitudine intelectuală, evident pozitivă, asociată cu o scrupulozitate culturală și cu o inventivitate în limitele decenței. Care, toate adunate, au avut meritul ca cel puțin pe mine, una, să mă țină veșnic interesată și implicată.
