Lumini, intemperii şi Moş Nicolae

Am rămas una dintre persoanele convenţionale care, în fiecare an, se bucură cînd se aprind luminile oraşului, de dinaintea Crăciunului. În fiecare an vreau să le văd, nu o dată, ci de zeci de ori, spre stupoarea apropiaţilor mei. Nu doar pe cele de pe Magheru, ci pe cele de pe Kiseleff, Victoriei, Aviatorilor, Kogălniceanu, şi chiar din Militari ori Berceni. În fiecare an, mă înham la obişnuitele discuţii inutile pe această temă, combătîndu-i (recunosc că fără a fi documentată, pentru că am refuzat să mă documentez) pe cei care înjură luminile oraşului meu, mereu cu aceeaşi placă (desigur, de multe ori adevărată): spunînd că sînt urîte şi scumpe degeaba...

Îi combat nu în sensul în care nu sînt de acord cu ei: de cele mai multe ori, au dreptate. Dar nu asta e perspectiva care mă interesează, mai bine zis, pe care o pot duce într-un anume moment altfel al anului: de sărbători. Atunci vreau, pur şi simplu, să mă bucur, cu orice preţ, şi sînt chitită să nu las nimic şi pe nimeni (desigur, întotdeauna există excepţii cu adevărat grave, dar nu despre asta e vorba aici...) să-mi strice plăcerea Crăciunului şi a aşteptării sale. Pînă şi mama mea, care era o persoană foarte critică, voia, în fiecare an, să vadă luminile oraşului şi se bucura de ele. 

Despre lumini se poate cîrcoti oricînd şi oricît. Sînt prea scumpe, prea calde, prea reci, prea bogate, prea sărace, prea mov, prea verzi... Anul ăsta e brad, ba nu e brad, e pom, e stea, e mai frumos la Paris, ba la Viena... Şi totuşi, lumea se îngrămădeşte, în fiecare an, pe sub bolţile licăririlor imperfecte, într-un du-te vino de multe ori fără rost, doar pentru că luminiţele au dat semnalul. Au dat semnalul la sărbătoare. 

Anul ăsta, ce-i drept, vremea nu prea a ţinut cu ele. Cam a doua zi după ce le-au montat, a plouat, a burniţat continuu şi apăsat. Deplasarea prin oraş semăna cu înotul din unele coşmaruri, în care te lupţi cu valurile de apă mocirloasă şi nu poţi înainta. Prin Bucureştiul proaspăt luminat, dar foarte umed, te puteai, totuşi, mişca, dacă făceai faţă băltoacelor de adîncimi variabile şi vîntului care, pe la colţurile descoperite, se-nverşuna fără rost. Şi totuşi, în ciuda intemperiilor, nu ştiu ce m-a împins la un drum nesfîrşit prin oraşul lacustru.

De fapt, ştiu. De cîte ori au fost intemperii, a nins, a plouat torenţial ori au bătut vînturi frenetice, parcă ceva m-a împins, mai ales dacă se întîmpla de sărbători, să o pornesc la drum, aşa, tot înainte, orbeşte. O dorinţă acută, deşi complet nenecesară de a înfrunta intemperiile, natura moderat – şi, totuşi – controlat dezlănţuită. Farmecul luminilor a fost, de fiecare dată, cu atît mai mare...

Rezistenţa mirajului luminiţelor (oricît de prăpădite ar fi fost acestea în realitate) pe sub rafale mi-a dus aminte de credinţa în Moş Nicolae, din copilărie: un moş mai mic decît Moş Crăciun (pe vremea aceea, nu mă ducea gîndul la sfînt şi nici nu bănuiam vreo suprapunere între cei doi moşi, erau pur şi simplu doi aducători de cadouri, la distanţă mică unul faţă de altul...), dar cît se poate de real. Dovada era evidentă: cadourile din cizme, lăsate invariabil, chiar dacă nu-l puteai vedea în carne şi oase, ca pe Moş Crăciun...

Tatăl şi bunicul meu glumeau mereu, maliţios, pe seama bietului Moş Nicolae, pe care-l făceau Niculiţă şi spuneau că ar fi băut cu el şi alte snoave demitizante. Eu îi combăteam mereu. Dovadă a existenţei sale erau nu doar cadourile, ci şi scrisorile explicite pe care le lăsa în cizme. Precum – şi poate mai ales – dorinţa mea nesăţioasă ca acesta să fie un personaj real. 

Sosirea lui Moş Nicolae era – şi a rămas – începutul perioadei de fericire. În ultimii ani, la nivel public – şi urban – venirea lui e marcată de aprinderea luminilor (care doar anul ăsta s-a petrecut mai devreme). De pe 5 decembrie încolo, nu prea mai e timp de cîrcoteală şi resentimente. Măcar atît am învăţat din experienţa lui Scrooge, în care nu voiam să mă transform. Bucuria savurării lucrurilor mici, şi apoi a dăruirii lor (ba chiar şi a unora ceva mai mari...) e cea care mă ţine, an după an, într-o altfel de stare, de pe 5 pînă pe 25 decembrie.