Hotel şi Enterprise
Mult timp, idealul meu a fost să locuiesc la hotel. Mi se părea fascinant şi chiar palpitant: nu eşti niciodată complet singur, ai serviciile asigurate, poţi oricînd coborî în hol sau la restaurant ori bar dacă te plictiseşti. Şi, dacă nu-ţi mai place, poţi schimba chiar hotelul...
Cînd eram mică, mergeam la Hotelul Siemens din Mangalia, care, în ciuda vremurilor ceauşiste, era mai... occidental. Acolo am simţit pentru prima dată că un hotel e o lume, pe care o poţi explora, descoperindu-te, în acelaşi timp, şi pe tine, afirmîndu-ţi independenţa mai uşor, într-un sistem protejat. În sensul că, oriunde te-ai fi dus, erai înconjurat de oameni (pe vremea aceea nu aflasem încă de singurătatea în mijlocul mulţimii...). Cînd mă duceam să înot, de una singură, în piscină, era un paradis: îmi făceam bazinele numărîndu-le conştiincios, înotînd aproape mereu la fel, nici prea repede, nici prea încet (cu excepţia cîte unui zvîcnet din picioare). Pe parcursul turelor reglementare mai interacţionam cu cîte o persoană din jur, aruncînd cîte o privire sau cîte un zîmbet, după caz. Pe atunci, mi se părea mare lucru. Momentul cel mai grozav era cînd, după bazin, mă duceam singură la barul de la etajul I, pare-mi-se, şi beam un Pepsi (iarăşi, mare lucru pe vremea aceea). Cînd mă cocoţam pe taburetul înalt cu paharul cu pai în faţă, toată lumea era a mea. Mă simţeam o divă (la cei 13-14 ani ai mei, într-un halat de baie cu glugă), seducătoare, dar impenetrabilă...
Dar cel mai mult îmi plăceau lifturile. Automate şi spaţioase, nu ca cel din blocul meu, mic şi întunecat, cu care, de altfel, chiar rămăsesem între etaje. Şi, mai mult decît atît, cu liftiere. Liftiere care, pe vremea aceea, şi mie şi prietenei mele din copilărie ni se păreau suprema întruchipare a farmecelor şi graţiei feminine. Iar meseria lor, cea în care trebuiau să fie frumos îmbrăcate, impecabil fardate şi apăsau pe butoane, vorbind, ciripind, în acelaşi timp, cu lumea din jur, ni se părea ideală. Pe atunci, dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi spus că vreau să mă fac liftieră (ce-i drept, după ce le-am cunoscut şi pe liftierele de la Spitalul Universitar, de care trebuia să te rogi abil şi mieros ca să te primească în liftul pentru etajele cu sau fără soţ, mi-am mai revizuit opinia). Pentru că liftiera părea un fel de comandant de navă, care-şi lansa Enterprise-ul pe diferitele planete ale fiecărui etaj, de unde ţîşneau entităţi care de care mai fascinante.
A trecut şi vremea hotelului din Mangalia şi, de atunci, am „vizitat“ un număr mediu de alte asemenea stabilimente. Sentimentul de fascinaţie mi-a rămas, dar a fost asociat cu alte diverse senzaţii adiacente acumulate într-un loc sau altul. E adevărat că nu toate erau The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014), dar fiecare dintre ele avea cîte ceva interesant. Am descoperit, treptat, deliciile (dar şi capcanele) minibarului, desfătările room-service-ului şi rutina hotelieră: senzaţia de planete diferite s-a transformat, uşor, în percepţia unei staţii spaţiale standard (dacă e să ne menţinem în sfera, e adevărat că destul de facilă, a metaforelor Star Trek). Camerele de la Viena sau Paris, dar şi din hotelurile mai bune – sau mai normale – din Cluj ori Sibiu, aveau aceleaşi „dotări“, printre care: cutia cu şerveţele fine şi pătrate care se trag din mijlocul ei; şampoanele, casca de baie şi trusa de cusut; papucii şi prosoapele albe; cîte o Biblie, eventual, în sertar; cîte o bomboană şi un anunţ cu vremea din următoarea zi (în unele locuri); un aparat de cafea şi de ceai cu cîteva pliculeţe alături etc.
Standardul în cauză mi-a mai abolit din infatuările de explorator al unei lumi în mic. Chiar am simţit, în ultimul hotel în care am stat, undeva în Deva (hotel, de altfel, foarte la locul lui) un soi de apăsare a unui spaţiu nici-nici, al unui univers dintre, fără cine ştie ce caracteristici proprii... Ceea ce nu înseamnă, însă, că nu voi mai sta la hotel şi nu voi încerca să-mi recapăt entuziasmul de altădată. Sînt sigură că nu mi-am mai găsit, de ceva timp, hotelul potrivit...
