Puţin despre iubire

Cu ocazia Valentine’s Day şi a Dragobetelui, precum şi a intervalului dintre ele, încărcat, măcar din perspectivă comercială, cu multiple valenţe amoroase, am reluat cartea lui Ortega y Gasset,

reeditată de cîteva ori la Humanitas. Pentru mine, una, de fiecare dată la fel (sau, mai bine-zis, altfel) lămuritoare.

„Nimica nu e mai fecund în viaţa noastră intimă decît sentimentul dragostei, în atare măsură, încît el devine simbolul oricărei fecundităţi. Din iubire iau naştere, aşadar, în individ, multe lucruri: dorinţe, cugetări, voliţiuni, acte (...).“  

Distincţia dintre iubire şi dorinţă e una esenţială: „A dori ceva e, în definitiv, tendinţa de a poseda acel ceva, în care caz posesia înseamnă, într-un fel sau altul, ca obiectul să intre în orbita noastră şi să ajungă oarecum a face parte din noi.“ A iubi înseamnă, după Ortega y Gasset, reversul: „În loc de a consimţi ca obiectul să vină la mine, eu sînt cel care mă duc la obiect şi mă instalez în el. În actul amoros, persoana iese din sine: e pesemne cea mai intensă încercare făcută de către natură pentru ca fiecare să iasă din sine însuşi către altceva.“

Dorinţa are un caracter pasiv, iubirea e activitate. Dorinţa moare odată cu dobîndirea obiectului, iubirea e veşnic nesatisfăcută. Dorinţa şi iubirea încep la fel: obiectul ei, lucru sau persoană, o stîrneşte. „În actul iubirii părăsim liniştea şi repausul din lăuntrul nostru şi emigrăm virtualmente către obiect. Iar această stare de perpetuă emigrare înseamnă a iubi.“ 

Această emigrare nu se face intermitent, ci în mod continuu: iubirea e „un fluid care curge continuu“. În jurul obiectului dorit, „iubirea depune eforturi“. Dorinţa doar se bucură de obiectul dorit, dar nu-i aduce nici o ofrandă. 

„A fi alături de obiectul iubit, într-un contact şi o proximitate mai profunde decît cele spaţiale“ – acesta e simptomul adevăratei iubiri. „O convieţuire de tip ontologic cu persoana iubită, fidelă destinului acesteia, oricare ar fi el.“  

Mai mult de atît, o contopire a identităţilor: „Îndrăgostitul simte o ciudată pornire irezistibilă de a-şi dizolva individualitatea în cea a celuilalt şi, invers, de a o absorbi pe cea a fiinţei iubite în individualitatea sa. (...) Desfătarea iubirii constă în a te simţi poros din punct de vedere metafizic pentru o altă individualitate.“

Pe ce criterii e selectat obiectul? „Obiectul“ nu reprezintă doar o formă fizică: „Iubirea presupune o aderare intimă la un anumit tip de viaţă umană care ni se pare cel mai bun şi pe care-l găsim preformat, insinuat în altă fiinţă.“ „În alegerea iubitei, bărbatul îşi revelează fondul esenţial, ceea ce şi femeia face în alegerea iubitului. Tipul uman pe care-l preferăm în celălalt schiţează profilul propriei noastre inimi.“  

Obiectul ales îi diminuează îndrăgostitului atenţia faţă de celelalte lucruri din jur. „Conştiinţa se îngustează şi conţine doar un obiect. Atenţia rămîne paralizată. Nu înaintează de la un lucru la altul. E fixă, rigidă, pradă unei singure fiinţe.“ „Tot frămîntînd cu atenţia un obiect, tot concentrîndu-te asupra lui, acesta dobîndeşte pentru conştiinţă o forţă de realitate incomparabilă.“ 

De aici similitudinea între îndrăgostire şi entuziasmul mistic: „E «starea de graţie», comună îndrăgostitului şi misticului. (...) În «starea de graţie» – fie ea mistică sau erotică – viaţa îşi pierde ponderalitatea şi acreala cu generozitatea unui mare senior, fericitul are un zîmbet pentru tot ce-l înconjoară. (...) Explicaţia este că, reîncepînd, după etapa sa de absorbire, să privească lucrurile, le vede nu în ele însele, ci reflectate în ceea ce există în exclusivitate pentru el: Dumnezeu sau fiinţa iubită.“ 

„Cînd păşim printre lucruri ne simţim imponderabili.“ Îndrăgostitul fericit – ca şi misticul – vede totul frumos şi plăcut, nu mai observă defectele celor din jur, de la „altitudinea lui inaccesibilă“.  „Delectarea «stării de graţie», oriunde s-ar prezenta ea, se bazează, aşadar, pe faptul că eşti în afara lumii şi în afara ta însuţi. Literal, chiar asta înseamnă «extaz».“