Mame, bunici, taţi şi zile

E adevărat, 8 Martie are reminiscenţe comuniste. Îmi aduc aminte cum duceam cu toţii flori doamnei învăţătoare sau cum meşteream la cîte-o floricică brodată, pe la lucru manual, pentru mamele noastre.

Respectivele creaţii erau, totuşi, înduioşătoare, chiar făcute la cererea învăţătoarei... Dar dincolo de acestea, au existat şi momente, de acelaşi 8 Martie, în care eu, în postura de copil, am făcut, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, diverse „chestii“ (chestii=creaţii, desene ori colaje) pentru mama şi bunica mea.

În copilărie îmi petreceam adesea timpul stînd la o masă şi desenînd. În sufrageria din Şoseaua Giurgiului, unde locuiam pe vremea aceea, era o masă lungă de tot şi destul de şubredă. Tatăl meu lucra nonstop la ea, printre teancuri de foi şi ceşti de cafea. Văzîndu-l aşa mereu, am înţeles că ăsta e

-ul: ca atare, mi-am luat şi eu foile şi cariocile şi m-am postat într-un alt capăt ale mesei. Stăteam acolo şi desenam cu orele... Timp în care mama mea, care pe atunci nu avea camera ei, ci oscila între a mea şi a lui tata, tot trecea printre noi.  

Noi eram o mamă, un tată şi un copil, dar eram şi lupul Vuko (tatăl meu era sîrb şi

înseamnă lup, în sîrbă...), motanul Cule (mama, după Hercule din

) şi Vucko (un lup mai mic şi alintat, adică eu). Eu desenam toate aceste personaje, adică pe noi: lupii erau negri şi aveau un fel de trompă îndoită, cu un punct roşu în vîrf şi, neapărat, şepci de diverse culori. Pisoiul (mama) era negru, înalt, şi obligatoriu cu o fundă-n coadă. Ei apăreau de obicei, toţi trei, în poziţii destul de statice, doar ţinînd cîte ceva în mîini, precum un balon sau o floare. Aveau haine multicolore şi cu tot soiul de modele. Uneori, pe lîngă cei trei, mai apărea un personaj: o foarte cochetă raţă, îmbrăcată în rochii elegante şi cu coadă de cal, pe care o chema Cari Maca – era prietena mea imaginară. Cînd mergeam cu tatăl meu la grădiniţa de engleză care era tocmai în capătul celălalt al oraşului, în Aviatorilor, şi luam troleibuzul 82 cam de la un capăt la altul, îi ţineam întotdeauna şi ei un loc.  

Uneori, în aceeaşi copilărie, stăteam la o altă masă. Nu pe Şoseaua Giurgiului, ci cu vreo cîteva staţii mai sus, spre Adesgo. La masa bunicii mele – care, cu timpul, căpătase pe ea un cristal, şi era rece şi neprietenoasă. Masa se afla aşezată în camera bunicii mele, un fel de a doua sufragerie. Din prima cameră, cea a bunicului meu, trecerea se făcea printr-o boltă, fără uşă. Casa era concepută să fie deschisă, să stea toţi... cu toţi şi să existe cît mai puţină intimitate. În camera bunicii, pe lîngă dulapul atotcuprinzător, care avea, pe interior, două cărţi poştale cu japoneze sexy (dar decente...), care-ţi făceau cu ochiul cînd se deschidea uşa, se mai afla şi radioul istoric, mare cît un mic geamantan, la care se asculta Europa Liberă... 

La masa aceea încercam să-mi scriu lecţiile. Dar era aproape imposibil să te concentrezi acolo: se auzea mai tot ce vorbeau invitaţii bunicii mele, din bucătărie, unde se fuma şi se lăsa uşa deschisă. Bunica mea era foarte corectă politic şi tolerantă în privinţa prietenilor: veneau pe la ea o verişoară şi o fostă colegă a mamei, care aveau probleme psihice serioase. Ea era singura care le primea. Ele îşi spuneau păsurile, şi, din cînd în cînd, mai strecurau şi cîte ceva buruienos în discurs: aşa am învăţat eu primele cuvinte urîte... Mai era prezent un domn în vîrstă, care scria epigrame şi avea o soţie rusoaică, adusă din Război, pe care o bîrfea mai tot timpul (dar de care avea şi grijă). Precum şi o doamnă nonagenară, din fosta aristocraţie, pe atunci un fel de consultantă în cozonaci, care nu se înţelegea cu nora mai din topor.  

Din camera de alături, de la masa incomodă, am înţeles că lumea e diversă, bizară, şi că e cazul să fim cît de toleranţi putem. Tot acolo, precum şi la masa dreptunghiulară şi instabilă din Şoseaua Giurgiului, m-am hotărît să fac, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, de-a lungul timpului, desene şi colaje pentru mama şi bunica mea. 8 Martie nu mi s-a mai părut nelalocul lui. Pînă la urmă, sărbătoarea e cum şi-o face fiecare.