La moartea unui telefon
Ce prostie – veţi zice, şi, cel puţin parţial, pe bună dreptate, să te plîngi, şi în multe cuvinte, că ţi-a murit... telefonul. Să faci tamtam pentru un obiect utilitar şi – pe alte planuri, esenţiale – nesemnificativ. Un obiect şi atît, pînă la urmă...
Departe de mine intenţia de a-i conferi mai multă importanţă decît, de fapt, are. Desigur, e inanimat, nu e un prieten care are sentimente pentru tine – deşi poate vorbi cu tine, dacă îi activezi o comandă – repetă ce îi spui sau îţi recită numerele de telefon... Şi te ajută cînd eşti la ananghie, dacă e cît de cît mai răsărit: îţi arată drumul dacă te-ai rătăcit; îţi suplineşte lipsa de memorie dacă ai uitat ceva; îţi păstrează pozele cu cei dragi, pe care le poţi arăta oricui, oricînd; îţi oferă un loc în care să notezi, rapid, dacă ai vreo idee genială ori îţi sare-n ochi ceva de pe stradă; îţi înlesneşte comunicarea cu oricine, de oriunde, la orice oră din zi şi din noapte; îţi spune mereu cît e ceasul şi în ce zi eşti, în cazul în care eşti confuz şi atemporal...
Desigur, nu face el toate astea, e un mecanism, un robot. Nu te poţi împrieteni cu el, după cum nu poţi să-ţi consideri cel mai bun prieten un ursuleţ de pluş care adastă, de ani, pe canapeaua ta... Totuşi, în spatele telefonului sînt oamenii care l-au făcut, la fel cum sînt în spatele celui mai mărunt şi chiar mai kitsch obiect. Cineva a pus mai mult sau mai puţin suflet în producerea acestuia şi, în orice caz, a depus un efort. Dacă le considerăm aşa, şi obiectele pot căpăta doza lor de animat, prin ricoşeu.
Dar, lăsînd poezia şi filozofia ieftină deoparte, problema cea mai mare apare, evident, atunci cînd îţi moare telefonul şi nu ştii dacă mai poţi salva datele din el: rămîi, practic, fără un important capital. Contactele tale sînt, într-un fel, puterea ta. Şi cea profesională – fiecare ştie că nu e uşor să obţii, de multe ori, numere de telefon care, în anumite situaţii, îţi par esenţiale. Şi cea personală: sînt oameni la care ţii, dar cu care nu ai prieteni comuni, sau nu vrei neapărat să le scrii pe e-mail ca să le obţii telefonul.
Mai nou, datele din telefon (nu din toate telefoanele) se salvează în computer, dacă ai un anumit cont. Dar şi acolo – parţial. Desigur, te mai poţi cîrpi cu ele, cum, la fel, poţi să le scrii tututor pe e-mail să-ţi trimită numerele de telefon. Dar oricare dintre aceste situaţii presupune o complicaţie în plus, o ieşire din confortul cotidian. Şi realizarea, încă o dată, că ne purtăm o parte din... ale noastre cu noi, dar nu în noi, ci în variile accesorii de care devenim dependenţi. Avem anexele noastre de informaţii şi afecte, care, atunci cînd dau semne de extincţie, iau cu ele şi o mică parte din identitatea nostră. Pe care, desigur, o putem reconstitui, după cum deja spuneam, dar care nu va mai fi în totalitate la fel, ci va mai poseda încă un petic.
Să nu dramatizăm, însă. Moartea unui telefon presupune, în acelaşi timp, şi achiziţionarea altuia, mai trainic şi mai frumos, de o generaţie în plus faţă de precedentul, care, evident, ştie să facă tot mai multe lucruri. Nu pot să uit toate telefoanele pe care le-am avut, de pe la sfîrşitul anilor ’90 încoace, începînd cu unul extrem de butucănos şi total inestetic, care cîntărea imens şi-l simţeai ca pe o cărămidă în buzunar, continuînd (sărind etapele) cu unul foarte novator, cu clapetă, apoi cu unul minuscul şi cochet, şi culminînd cu actualul (deja fost...) smartphone. Asta nemaipunînd la socoteală pagerul, cu care trimiteam mesaje prin anii ’90, şi, tot întorcîndu-ne în timp, telefonul meu negru şi foarte vechi, de acasă, cu disc, precedat de cel bleu şi plăsticos al bunicilor mei, tot cu disc, dar şi cu cuplaj...
În vremuri în care, dacă te întîlneai cu un băiat şi întîrziai, nu aveai cum să-l anunţi că întîrzii (puteai, de fapt, de la un telefon public, dar se presupunea că plecase de ceva timp de acasă şi, spre deosebire de filmele americane, nu-l puteai suna la un alt telefon public). Singura soluţie care se preconiza era, de altfel, şi o bună probă: dacă te iubea şi ştia că, în general, pînă la urmă vii, te aştepta, chiar şi o oră...
