Duminica

Publicat în Dilema Veche nr. 561 din 13-19 noiembrie 2014
La drum – propriul road movie jpeg

Duminica ar trebui să fie ziua cea mai frumoasă a săptămînii, cea în care mergem la biserică şi ne ocupăm de cele spirituale. Apoi, pur şi simplu, ne odihnim, în sensul lipsit de lene şi plictiseală al cuvîntului: ne reculegem şi medităm...

Pentru cei mai mulţi dintre noi, e o zi agitată, în care facem ce mai putem acasă, de la spălatul părului la curat în casă, chestiuni cosmetice ori alimentare... Dacă e să organizeze ceva în week-end, oamenii o fac în general sîmbăta, pentru că urmează încă o zi liberă şi se simt mai descătuşaţi.

E ceva în obligativitatea zilei de duminică, ceva care-i strică statutul aproape perfect de zi de odihnă pe care i l-a dat, pînă la urmă, Dumnezeu. Am o prietenă care mereu spune că după-amiezele de duminică o fac depresivă. După ora 5, duminica stă în umbra zilei de luni, care-şi profilează spectrul ameninţător. De altfel, duminicile au tendinţa să se contureze în zile de tranzit – trecerea de la atotpromiţătoarea sîmbătă spre lugubra luni –, care-şi pierd identitatea proprie...

Duminicile îşi au rostul lor cînd reuşeşti să ajungi la slujbă, la biserică. Dacă te duci de suficient de multe ori, slujba nu ţi se mai pare o povară. Începi să înţelegi ce se întîmplă acolo, nu mai rămîi doar simplu privitor, ci şi trăitor al ritualului religios, îţi cultivi răbdarea şi bunele sentimente faţă de semenii tăi.

Mai greu e după slujbă, cel puţin pentru mine. Nu mă simt, ca-n filme, ca aparţinînd comunităţii adunate la o biserică ori alta. Nu prea ţin să schimb politeţuri şi informaţii de ultimă oră. Aşa că, de fiecare dată cînd am fost, m-am îndreptat direct spre casă. Spre o masă în familie, ar fi, iarăşi idealul. Depinde, desigur, de cît de mare şi de tradiţională e familia ta. Tot filmele ne-au învăţat cu mese mari, la care fraţi, surori, bunici, nepoţi, cu toţii veseli şi binevoitori, rostesc rugăciuni la început, şi apoi dau din mînă în mînă tava cu friptură ori castronul cu cartofi.

Din păcate, n-am prea avut niciodată o asemenea masă. Familiile mele au fost mereu mai mici şi mai chinuite. Singurul care dădea mese, în mod real, în perioada mea de maturitate, era bunicul meu octogenar. El învăţase să gătească în armată, unde fusese ofiţer la intendenţă. De altfel, tot el m-a învăţat foarte puţinul culinar pe care-l stăpînesc, cum ar fi să fac o supă de carne. La masă la el veneam noi, mama mea şi un unchi mai bătrîn decît el, care fusese judecător, dar în ultima perioadă a vieţii era singur, trist şi haotic. Mesele erau vesele dintr-un punct de vedere. Cu toţii trebuia să vorbim un pic mai tare, pentru unchiul respectiv, uşor fudul de-o ureche...

Mese am mai dat chiar noi, duminica, atunci cînd copilul era mic şi nu ne prea puteam deplasa. Aveam, însă, de fiecare dată, ceva improvizat. O masă care nu era destul de lungă ori de solidă... Cîteva canapele pe care te aşezai, dar nu prea ajungeai la masă decît cu efort... Mîncarea, pe de altă parte, era foarte bună, dar niciodată conformistă, dintr-un motiv care, pentru vremurile tradiţionale, ar fi putut părea ciudat. Nu femeia familiei gătea, ci bărbatul (sarcinile erau repartizate după putinţele fiecăruia, şi se dovedise că eu eram mai bună la stat cu copilul, la cumpărături şi la spălatul vaselor). Una peste alta, mesele ieşeau...

O altă „activitate“ care m-a speriat, mereu, duminica, iarăşi, mai ales cînd era mic copilul, a fost ieşitul în parc. Ieşitul ca obligaţie. Copilul trebuia să alerge în natură, să se mişte liber şi sănătos... Liber, sănătos, dar supravegheat, căci altfel risca să-şi ia un leagăn în cap, să cadă de pe tobogan sau în vreun lac, Doamne fereşte. Toată această supraveghere excesivă, materializată, de multe ori, în curse pe urma bicicletei lui mici, dar agile, nu te lăsa cu un sentiment special de împlinire, ci, poate, doar al datoriei împlinite...

Chestiune de percepţie, probabil: toate acestea pot fi şi plăcute, dacă le iei cum sînt şi nu ai aşteptări... supradimensionate. După mine, cele mai bune duminici sînt cele în care stai acasă cu ai tăi, fără să ai un program fix. Mănînci cu cîtă familie ai şi, atunci cînd simţi, te duci la biserică (sau chiar în parc...). 

14432651257 2f5a92d0bd k jpg
Pădurea și parcul
Acolo, în pădure, realizezi că tu ești un musafir, primit acolo cu îngăduință, și că este cazul să nu rămînă urme ale trecerii tale.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce urăsc statul român?
Profesorul Aurel Romilă, care a murit recent, spunea că cele mai multe dintre bolile psihice ni se trag de la societatea în care trăim.
p 19 jpg
Mizele vulgarității
O miză a vulgarității ar fi vizibilitatea, tradusă prin „rating” – și e suficient să ne uităm la rețetele emisiunilor de așa-zis divertisment de la televiziunile comerciale românești, pentru a înțelege de ce este atît de mult folosită.
p 20 Sfintul Serafim din Sarov WC jpg
Delir cu complicaţii religioase
Nu e oare de rîs scenariul fantast al „războiului sfînt” împotriva unui Occident care ar ameninţa, cu otrava lui, bastionul rus, refugiu al valorilor tradiţionale?
Theodor Pallady jpeg
Interludiu confesiv
Fetișul desacralizării a devenit atît de tiranic încît nu mai permite nici veracitatea blasfemiei sau defularea ironică.
Zizi și neantul jpeg
Setea
Siropul, de altfel, combinat cu apă de la chiuvetă, era unul din deliciile aleatorii ale copilăriei mele.
p 24 M  Plesu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
Cum ar fi un parteneriat al Poștei și cu HoReCa?
Zizi și neantul jpeg
Alarme, sonerii, zgomote… – din alte vremi
Aproape vii, ceasurile ne umpleau singurătățile.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
#metoo? În România?! Să fim serioși!
Nu cred că există vreo femeie, cel puțin din generația mea, care să nu fi trecut măcar o dată în viață printr-o experiență de hărțuire sexuală
p 20 N  Steinhardt jpg
N. Steinhardt despre creștinismul firesc
Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.
Polul jpg
Colonialism și misionarism
Reconcilierea dintre colonialism și misiunea creștină internațională este foarte complexă.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
A ajuns acasă rîzînd, a rîs toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi (joi), nimic neputîndu-i pune capăt veseliei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?