De dragoste

De Dragobete  - și nu numai - am re-răsfoit din cărțile de iubire dragi mie (dar ce cărți nu sînt și de iubire?) și am adunat cîteva citate, fără nici o pretenție de unificare ori comparație. Arhicunoscute sau mai puțin, despre iubiri-pasiune, împlinite ori neîmplinite, reale sau imaginare, cu obiect bine circumscris ori ba...:

”La început era ca în transă: vedea copacii, drumurile, gropile, pe Rodolphe, și încă îi simțea brațele în jurul mijlocului, în timp ce frunzișul fremăta și trestiile șuierau.

Dar zărindu-se în oglindă, se miră singură de cum arăta. Niciodată nu avusese ochii atît de mari, de negri, nici atît de adînci. O influență subtilă îi transformase întreaga ființă.

Își repetă: ”Am un amant! Un amant!”, încîntată de acest gînd de parcă trăia o a doua pubertate. Avea deci să încerce acele bucurii ale iubirii, febra fericirii pentru care își pierduse speranța. Pătrundea în ceva minunat unde nu va exista decît pasiune, extaz, delir; o înconjura o imensitate albăstruie, culmi mărețe de emoții străluceau în gînduri, iar existența banală nu i se mai părea decît ceva foarte îndepărtat, pierdut acolo jos, în întuneric, între aceste piscuri.

Atunci își aduse aminte de eroinele cărților pe care le citise, și mulțimea acelor femei adultere începu să-i susure în minte cu voci de surori care o vrăjeau. Devenea ea însăși o părticică vie din propria ei imaginație și își împlinea lungul vis al tinereții, văzîndu-se pe sine ca pe una din acele îndrăgostite pasionale pe care le invidiase atît. De altfel, Emma trăia un sentiment de răzbunare. Nu suferise destul? Dar acum triumfa, și iubirea, atît de îndelung strunită, ieșea la lumină în toată splendoarea, într-o veselă efervescență. O savura fără remușcări, fără îngrijorare, fără tulburare. ”(Gustave Flaubert, ”Doamna Bovary”, Adevărul Holding 2009, traducere de Aurelia Ulici)

”Îi separa o jumătate de cameră și nici unul dintre ei nu schiță vreun gest. Archer avea conștiința unei indiferențe totale față de prezența ei fizică; parcă nici nu realiza că ea se află acolo, dacă nu i-ar fi atras atenția una din mîinile ei, așezată cuminte pe masă (...). Acum, imaginația i se învîrtea în jurul ei ca prinsă-ntr-un vîrtej; totuși nu făcu nici gest să se se apropie de ea. Cunoscuse dragostea care e hrănită de mîngîieri, și care le hrănește, dar pasiunea ce o simțea acum era prea profundă pentru a admite satisfacții minore. Era terorizat de ideea că ar fi putut face ceva care să șteargă urma ecoului lăsat de vocea ei. Avea convingerea, unică și fermă, că nu se va simți niciodată complet singur.” (Edith Wharton, ”Vîrsta inocenței”, Polirom 2014, traducere de Sanda Retinschi)

”Stă întins în camera lui, înconjurat de hărți palide. E fără Katharine. Foamea lui vrea să mistuie toate regulile, întreaga etichetă socială. Viața ei alături de alții nu-l mai interesează. Nu-i vrea decît frumusețea lemnoasă, teatrul de expresii. Vrea mărunta și tainica privire dintre ei, cea mai restrînsă rază vizuală, deosebirile dintre ei așezate alături, ca două pagini lipite într-o carte închisă. A fost descompus de ea.

Și dacă ea l-a adus pînă aici, pînă unde a dus-o el pe ea? ” (Michael Ondaatje, ”Pacientul englez”, Univers, 1998, traducere de Monica Wolfe-Murray)

”Paznicul – un bărbat atît de comun! Așa îl văzuse în acea dimineață. Mintea ei stărui asupra acestei trăsături. Și totuși, trupul ei striga cu o mie de glasuri: . ”Nu! Nu! E unic!” Sărmana Constance gemea în gînd. ”Impulsul perpetuării speciei este acela care îl transfigurează în ochii mei`, își spuse ea folosind una dintre expresiile favorite ale lui H.G.Wells, pe care o disprețuia. Trupul ei rîse cu glas tare. (...) Da, și de ce nu? Îl transfigura. Da, era o transfigurare. (...) Paznicul ei avea, într-adevăr, o anumită finețe și puritate a cărnii. Trupește, era mai aproape de Dumnezeu decît oricare alt bărbat, decît Clifford.” (D.H. Lawrence, ”Amantul Doamnei Chatterley”, Litera 2010, traducere de Antoaneta Ralian)

”Nu numai că Hans Castorp părea să fi ajuns la un asemenea punct mort, dar acest lucru îi apărea adevărat pentru lumea întreagă, pentru tot, pentru ”ansamblu”(...). De la neobișnuitul sfîrșit al relațiilor sale cu o anumită personalitate, de la tulburările de tot felul pe care acest sfîrșit le provocase în sanatoriu și de cînd Clavdia Chauchat părăsise din nou comunitatea celor de aici, de sus, de la despărțirea care avusese loc, la umbra tragică a unei mari renunțări, din respect pentru defunct, între tînăra femeie și cel care se tutuise cu stăpînul și suveranul ei, deci, de la această cotitură, tînărului i se părea că schiopăta ceva atît în lume, cît și în viață, că toate mergeau din ce în ce în ce mai prost și că îl cuprindea o neliniște crescîndă, ca și cum un demon ar fi pus mîna pe putere, un demon periculos și bufon, care juca de multă vreme un rol însemnat, dar care își proclamase de curînd autoritatea fără rezerve, inspirînd o teroare misterioasă și sugerînd gînduri de fugă – un demon care se numea stupiditate.”(Thomas Mann, ”Muntele vrăjit”, Adevărul Holding 2011, traducere de Petru Manoliu).

”Clarissa se bucura, pur și simplu, fără nici un motiv anume, de prezența caselor, a bisericii,  a omului și a cîinelui. E o copilărie, știe asta. Nu are măsură. Dacă ar fi s-o exprime public (acum, la vîrsta ei), această iubire a eului ar încadra-o în categoria proștilor și naivilor, a creștinilor cu chitare acustice sau a soțiilor care au consimțit să fie inofensive în schimbul unui acoperiș. Totuși, această dragoste fără discriminare o simte ca fiind total serioasă, de parcă tot ce există pe lume este parte a unei intenționalități necuprinse, de nepătruns (...)”. (Michael Cunnigham, ”Orele”, Polirom 2003, traducere de Magda Teodorescu)