Proscrișii cartofi prăjiți
Dacă m-ar întreba cineva care e mîncarea mea preferată, cred că, în mod onest, cea dintîi care mi-ar veni în cap ar fi...cartofii prăjiți. Spun ”în mod onest” pentru că, în ultimul timp, cartofii prăjiți au cam ieșit din meniul cotidian.
Nu doar din meniul meu. Ci din meniurile tuturor. De fapt, nu se poate spune că au ieșit definitiv. Sînt doar o veșnică ispită, cu care tot mai mulți se luptă, în diverse feluri.
Cînd ies undeva, în special seara, cu mai multe persoane, observ cum ochii multora dintre ele se perindă, zăbovind scurt, pe felul, sau garnitura ”cartofi prăjiți”. În cazul unora, îți poți da seama după privire. Alții, însă, aduc subiectul direct în discuție: ”Cartofii prăjiți de aici or fi naturali?”; ”Ia uite, au cartofi aici, cu brînză”, etc.
Pe sub replicile în cauză simți anticiparea pofticioasă, dar și sentimentul de vinovăție la adresa deja enunțatei pofte. Sentiment de vinovăție care se asociază cu succinta evaluare a consecințelor comandării controversaților cartofi prăjiți. Consecințe care, în mare, s-ar putea reduce la: dacă-i mănînc, voi deveni obez (obeză) și dizgrațios (dizgrațioasă). Voi avea evidente probleme de sănătate.
Consecințe și vinovății care, de destule ori și în destule cazuri, sînt învinse de sentimentele pozitive evocate de aceiași cartofi prăjiți: cele mai răspîndite sînt cele de siguranță și confort afectiv, derivate, desigur, din gustul plăcut, familiar și lipsit de pretenții, dar și din asocierea cartofilor cu momente din trecut în care ne-a fost bine și am mîncat același lucru. În general, cu cele din copilărie, în care bunicii sau părinții ne făceau chiar zilnic cartofi prăjiți, pe vremea cînd eram fericiți și lipsiți de griji....Gustul de acum, plus amintirea de atunci duc la restabilirea fericirii (sau a iluziei ei) măcar pentru scurt timp: cel al mestecării și înghițirii unei farfurii pline de cartofi.
Pline de cartofi pai, medii sau groși, ușor mai înecați în ulei (cum e mai rău, dar și mai gustos...). Rumeniți dar nu arși, crocanți dar nu în totalitate...Cartofii groși erau și cei pe care știa să-i facă bunicul meu, cei pe care-i curățam, spălam și prăjeam împreună cu el, într-unele din primele (sau chiar singurele...) lecții de gătit din viața mea. Sau pline de cartofii nefirești și nenimeriți, ușor cruzi, pe care i-am făcut singură prima dată, pe un reșou dintr-o bucătărie comună...
Cu cartofii prăjiți cu toți avem amintiri, mai toți am reușit nu doar să-i mîncăm, ci să-i și facem, în diverse feluri, bucurîndu-ne și de gust, dar și de ritual. Mai nou, e adevărat, sînt pe lista neagră, și oamenii cumpătați îi comandă tot mai rar sau deloc, înlocuindu-i cu antipaticele (dar sănătoasele) legume la grătar sau doar cu salata. Nu zic că nu-i sănătos și că nu fac și eu așa de multe ori. Dar, cu toate acestea, nu i-am uitat deloc, și mă pîndesc mereu undeva pe la cotitură, veșnică ispită, mai ales în momentele de restriște.
