Copii şi bunici

Am fost, recent, la premiera

– patru scurtmetraje de Luiza Pârvu, Radu Jude, Andrei Creţulescu, Iulia Rugină

, unite prin tematica, esenţială, a povestirilor: moarte  şi, aproape în toate, iubire. 

Toate au avut cîte ceva neobişnuit, dar

de Radu Jude, cîştigător, de altfel, al Menţiunii Speciale din secţiunea „Quinzaine des Réalisateurs“ a Festivalului de la Cannes, mi s-a părut cel mai interesant. Poate şi pentru că, la fel ca şi în

, am recunoscut, în filmul lui, ceva (destul...) din imaginea propriei familii. 

Desigur, nu numai pentru asta. Scurtmetrajul, o adaptare liberă după povestirea

de A.P. Cehov, reuşeşte să creeze atmosfera – pentru mine binecunoscută – din casele unora dintre bunici: un amestec de familiar şi tenebre, o lume între cea de aici şi cea de dincolo. În care, pe sub aparenta, dar derizoria crustă a familiarului stă ascunsă – dar nu destul de ascunsă – ameninţarea morţii iminente.  

Cocktailul de grotesc şi macabru este reflectat atît de decorul apartamentului în care sînt surprinse personajele, cît şi de personajele însele: bunicul şi prietenii lui pot fi încadraţi, cu indulgenţă, în categoria „vecini de bloc“ – care presupune o adunătură inofensivă şi anostă, dar, de fapt, o depăşesc, păşind mai curînd în cea a personajelor bizare, marginale, crepusculare... Pe care actorii Ion Arcudeanu, Sofia Nicolaescu, Marcel Horobeţ, Gabriel Spahiu le interpretează nuanţat şi adecvat. Sofia Nicolaescu, fetiţa din

se dovedeşte a fi chiar o actriţă bună.  

Pantalonii dungaţi, de pijama, ai bunicului, precum şi cipilica lui, toate îmi amintesc, pe linia unei estetici a urîtului, familiare, de copilăria mea la bunici. Privirea fetiţei, din patul ei din camera alăturată, dar deloc izolată, a fost şi în privirea mea, în lungile după-amieze şi seri, uneori chiar nopţi petrecute la bunici. Nopţi în care, în liniştea casei de ţară, situate destul de în centrul Bucureştiului, simţeam angoasa cum creşte în mine şi mi se lipeşte de piele.  

Nu, bunicii mei nu vorbeau, în mod special, de morţi, şi nici nu murise nimeni alături, ca-n film. Dar atmosfera în sine avea şi ceva din şi de moarte în ea, pe lîngă aburul cald şi afectuos al senzaţiei de ocrotire. Bunicii mei, de pildă, adormeau amîndoi la film în camera întunecoasă, în faţa puchinosului televizor alb-negru, şi mă lăsau singură. Singură şi cu senzaţia acută a fragilităţii lor. Ne culcam devreme, şi bunicul meu sforăia. Ceea nu mă deranja, de altfel, mi se părea ceva firesc, îl strigam din cînd în cînd să se oprească. Toată noaptea ardea o lămpiţă minusculă, de veghe. Tot noaptea, din cînd în cînd, dacă mă atacau ţînţarii, bunicul meu se războia cu ei, cu ajutorul unei perii cu coada lungă. Dimineaţa, la ora 6, Radio Europa Liberă străbătea văzduhurile şi mă trezea şi pe mine. Atunci, în faţa unui ou cleios, sentimentul de viaţă îi lua, în sfîrşit, locul celui de potenţială moarte. Nu mai conta că bunica mea nu ieşea aproape deloc din casă, şi, atunci cînd voiam să mă duc undeva, zicea întîi: „Nu te duce.“ 

Cine nu a avut bunici şi nu şi-a petrecut ceva timp cu ei, în copilărie, nu capătă, decît mai tîrziu, o dimensiune importantă a vieţii: cea a legăturii ei cu moartea. Prin prisma acestei descoperiri timpurii, îi poţi privi altfel pe oamenii în vîrstă, mult mai empatic, fără aerul critic de superioritate des întîlnit.  

Sfîrşitul filmului e unul afectuos: fetiţa adoarme alături de bunicul şi cei doi prieteni ai lui, în ciuda urletelor îndurerate ale vecinilor. Familiarul învinge macabrul. Îmi aduc şi eu aminte cum, după cutremurul din ’77, am adormit alături de bunicul meu simţindu-mă protejată dincolo de raţiune.  

Cu trecerea timpului, simt că tind să fiu eu în rolul bunicului, alături de copilul meu. Prefer interiorul, brăzdat de tabieturi, ba chiar mai am tendinţa să adorm la film. Sper ca şi el, la rîndul lui, să mă privească cu necesara doză de toleranţă.