Sînt dimineţi mai bune, în care toate cele par să se lege, de la ora sculării la cafeaua care iese perfectă, la laptele care nu-i nici prea cald, nici prea rece, la păsările care nu croncănesc apatic, ci cîntă vioi, tocmai atunci, şi la cartea pe care o citeşti sau ştirile pe care le asculţi.
Să-ţi schimbi dulapul pare un lucru de nimic. Dar nu atunci cînd ai un dulap cum am avut eu: aparent mic, dar, de fapt, inepuizabil, iremediabil bucşit: haine, prosoape, cearşafuri, dar şi poze, cărţi, icoane, mici obiecte decorative, amintiri de la persoane din familie care nu mai sînt...
La alegerile prezidențiale de anul acesta, greu am găsit doi oameni care să voteze la fel. E adevărat că așa-zisele mele sondaje sînt complet nesistematice: sînt întreprinse, mărturisesc, în decursul frecventelor călătorii cu taxiul.
Văd tot mai multe filme, ba chiar şi seriale cu oameni singuri. Cel mai recent, A Walk Among the Tombstones are în centru personajul detectivului Matt Scudder, un justiţiar corect şi ponderat, al cărui portret e întrucîtva asemănător cu cel al personajului interpretat de Philip Seymour Hoffman în A Most Wanted Man.
În sfîrşit, am văzut un film care m-a uimit: Gone Girl (Fata dispărută; 2014, în regia lui David Fincher), cu Ben Affleck şi Rosamund Pike, după romanul cu acelaşi nume al lui Gillian Flynn. Comedie neagră, thriller, dar şi studiu de caz... sociologic, analiză a impactului mediei şi al imaginii asupra oamenilor, filmul poate fi văzut, printre altele, drept o propunere de... reconfigurare a căsniciei.
Un prieten din bloc ne lasă, cam de cîte ori pleacă din Bucureşti, în grijă o pisică. Pisicile lui se schimbă, el şi obiceiurile lui rămîn, în general, aceleaşi. Acum cîţiva ani, avea o pisică neagră pe nume Piţurca. Apoi a fost un motănel alb pe care-l chema Schmertz – exemplar care mi-a întărit mai mult decît admirativele sentimente faţă de neamul pisicesc.
Dosarul de faţă îşi propune să observe ce înseamnă o companie care produce şi distribuie energie electrică şi termică, cum interacţionează aceasta cu mediul înconjurător şi cu comunităţile în care desfăşoară proiecte.
În zona în care a construit parcul eolian Fîntînele-Cogealac, Grupul CEZ România a ajutat comunităţile locale să-şi rezolve problemele de infrastructură, sănătate, educaţie. Cele două comune implicate, Grădina şi Fîntînele, au o poveste similară: reînfiinţate în 2005, a trebuit să ia totul de la început.
Deşi pe vremea lui Ceauşescu, părinţii m-au educat, atunci, ca pe un copil al zilelor de acum - în copilăria mică şi un pic mai mare, mă tîrau mereu la tot soiul de activităţi, care de care mai benefice pentru sănătatea mea fizică ori mentală: gimnastică medicală, exerciţii de ochi, ore de engleză şi apoi de franceză.
Nu sînt, în general, o persoană contemplativă, cu mare interes pentru peisajele din jur. Cînd eram mică, părinţii mă rugau să mă uit pe geamul maşinii, în timp ce navigam printre mînăstirile din Bucovina, iar eu citeam Tom Sawyer.
Oricît aş citi din manuale de popularizare de genul Bărbaţii sînt de pe..., Femeile de pe..., totuşi, nu mă pot vindeca de puseurile romantice tipic feminine, aş fi zis. Aş fi zis pînă acum, pînă la întîlnirea, absolut întîmplătoare, cu un taximetrist.
Dragostea mea cea mai mare este medicina alopată. Din nefericire, organismul uman este mai complex şi e posibil să existe şi o altă dimensiune a lui, pe care medicina alopată, deosebit de materialistă şi carteziană, refuză să o vadă.
Aud tot mai des, de pe la prieteni, diverse întîmplări, nu neapărat dintre cele mai plăcute, legate de copiii lor de diferite vîrste. Mai bine zis, de relaţiile lor cu respectivii copii, cu propriile odrasle. Un prieten cu un copil de vreo 4 ani mi-a povestit cum îi mai dă cîte o palmă la fund, în acord cu soţia sa, cînd nu se mai înţelege cu el.
Acestea sînt numai cîteva exemple ale unor cîntece dintre cele de la concertul lui Nicu Alifantis, Alexandru Andrieș, Mircea Baniciu și Mircea Vintilă la Alba Iulia. Dar și dintre cele care marchează, în felul lor o epocă – cea comunistă, dar în ce a avut ea mai bun și mai atipic, măcar în muzica folk și un pic rock și blues.
S-a spus despre Robin Williams, după ce s-a petrecut tragicul eveniment, că a fost un clovn trist. Departe de mine, însă, de a-l considera aşa ceva. O fi avut el şi unele roluri de un comic duios, dar cred că era semnificativ mai mult de atît.
E interesant şi înnebunitor, în acelaşi timp, să constaţi cum, zi după zi, în situaţii similare sau nu neapărat, de-a lungul anilor, faci aceleaşi gesturi. Urmezi un pattern, cvasiinconştient, atît în majoritatea gesturilor de zi cu zi, cît şi, din nefericire, şi în cele, să le zicem, excepţionale.
Filmul urmează, desigur, o reţetă. Dar, în ce mă priveşte, reţeta potrivită pentru vremea... vîrstei a treia. Şi anume, cea a unei combinaţii între împlinirea profesională, cumva mai soft la anii bătrîneţii, cea personală (o relaţie mai serioasă, nu neapărat pasională) şi, evident, cea familială, dar şi una mai largă, comunitară.
Am făcut, mereu, parte din categoria oamenilor agitaţi, a celor care cred că rezolvarea lucrurilor din jurul lor depinde de cît de repede şi de bine dau ei din mîini şi din picioare. A celor care cred că-şi ţin destinul în mîini – în sensul că, dacă acţionează rapid şi zgomotos, ajung la rezultatul scontat.
Acum 25 de ani, cînd m-am căsătorit, aveam, printre altele, o foarte mare grijă: ce se va întîmpla cu treburile casnice după ce mă voi mărita. Cum vor fi ele împărțite între cei doi soți.
În vara asta am fost pentru prima dată la un festival de filme de groază. Mi-am dorit asta de cînd mă ştiu, de prin adolescenţa timpurie, cînd am dat cu nasul de Păsările (1963, Alfred Hitchcock), Exorcistul (1973, William Friedkin), The Omen (1976, Richard Donner) şi mai ales de The Shining (1980, Stanley Kubrick).
Am ajuns în vara asta pentru prima dată la Biertan. Și mi s-a părut un loc aproape paradisiac. Într-un mod deloc complicat și foarte liniștitor. La pensiunea la care am stat, camerele erau mari, aerisite, cu parchet și mobilă ce părea veche, din lemn.
Cînd Ritzer vorbea despre aşa ceva în cartea sa despre mcdonaldizare (Mcdonaldizarea societăţii, Comunicare.ro, 2003, traducere de Victoria Vuşcan), mi se părea destul de incredibil, una dintre antiutopiile viitorului de care noi, aici, în umila Românie, nu ne vom lovi vreodată…
În anul de graţie 1989, eram, aş putea spune, o studentă aproape tipică: mergeam la facultate şi mă îndrăgostisem. Pe scurt, aveam un proaspăt partener cu care puteam pleca în vacanţe. Şi pentru că tot mă aflam în această postură privilegiată, m-am decis să încerc, pentru prima dată în viaţă, oferta... sistemului.
Trăim într-o epocă în care primul cuvînt din titlu nu pare să mai însemne mare lucru. Nu mai sîntem pe vremea lui Ion al lui Rebreanu şi nici a familiei Forsyte a lui Galsworthy, s-ar zice, la o primă vedere. Şi totuşi, nu e chiar aşa. Pentru mulţi, în vremuri de criză, o moştenire de familie contează destul de mult.
Există o serie de persoane, în special de sex feminin, care „adoră“ animalele de pluş. Fie ele ursuleţi, pisicuţe, iepuraşi ori căţeluşi, ba chiar mai domesticele vaci, oi ori păsări de curte, sau mai exoticele girafe, elefănţei ori zebre, cu toatele populează universul domnişoarelor sau doamnelor în cauză.
Pentru unele doamne şi domnişoare, mersul la cosmetică şi coafor e, presupun, o bucurie. După ce ieşi de acolo se presupune că eşti de... ori mai frumoasă şi apetisantă; iar statul acolo e un plăcut prilej de relaxare şi şuetă cu mica lume a coafezelor şi a cosmeticienelor, care sînt şi fine psiholoage, precum se ştie.
Pentru noi, toți, un an important, deși controversat. Pentru generația noastră, de decreței, care eram atunci în floarea vîrstei, cu atît mai important. Pentru mine, una, ca exponentă a ...poporului neaoș, cît și a generației deja amintite – unul de căpătîi: anul în care m-am măritat...
În Deşertul tătarilor, al lui Dino Buzzati, timpul nu poate fi stăpînit. Ori trece mult prea încet, cel puţin aparent, ori mult prea repede. Ca şi în Muntele vrăjit al lui Thomas Mann (evident, altfel).
Cînd copilul tău face, nici mai mult, nici mai puțin, de 18 ani te bucuri, desigur. Dar nu reziști să nu-ți pui întrebări, atît în ce privește semnificația vîrstei pentru copilul în cauză, cît și pentru tine, părintele.
Întotdeauna mi-am dorit – şi cred că am şi reuşit – ca, în familia mea, să depăşim „chestiunea generaţiilor“. Adică să nu ţinem cont de obişnuitele prejudecăţi de vîrstă, care implică o segregare a membrilor familiei: în sensul că, evident, cei tineri fac abstracţie de cei mai în vîrstă şi nu-i includ în proiecte comune.
În diverse situații, în special în cele de criză, diverse persoane din jur, apropiate sau nu, se înghesuie să-ți dea sfaturi. Fie că e vorba de rude, de prieteni, de femeile de serviciu, de doctori sau de cunoștințe aleatorii.
Se ştie, mulţi adolescenţi sînt pasionaţi de filme. Dar, din cîte ştiu, nu există vreo instituţie care să le dezvolte programatic şi sistematic gustul ăsta: nu învaţă, în mod organizat, despre film, la şcoală. Şi nici nu sînt încurajaţi, explicit, să facă ei înşişi filme – deşi mulţi probabil că ar fi doritori.
Nu am crezut niciodată destul, à la Coşbuc, că viaţa e o luptă în sensul cel mai direct posibil. În sensul în care te scoli, în fiecare zi, de dimineaţă, şi, programatic, te lupţi pentru supravieţuire. Supravieţuire pe care o fărîmiţezi şi o porţionezi pe zile, în aşa fel încît în fiecare zi să poţi lupta pentru ceva mic şi concret.
Există nişte imagini standard, pe care le percepem în jurul nostru, pe care mai toată lumea le îmbrăţişează şi despre care tindem să credem că reprezintă realitatea, că ce vedem în ele e un mod de viaţă pe care trebuie să-l urmăm, pentru că cei mai mulţi din jurul nostru tot aşa fac.
Nu ştiu cum şi de ce, dar constat, uneori cu amuzament şi alteori cu dispreţ, că sîntem „crescuţi“ într-o cultură a distracţiei. Mai ales generaţia noastră, care a „prins“ primele manifestări ale culturii populare după ’90, şi a înţeles cît a putut din ele, mi se pare că dovedeşte o sete uneori absurdă de consum şi entertainment.
De ce tocmai pîinea? E evident că răspunsuri se pot da nenumărate, de la cele simbolice, la unele strict utilitare. Nu degeaba este ea a „noastră cea de toate zilele“, în toate felurile.
Îmi plac sărbătorile şi mi le doresc. Am făcut, mult timp, parte dintre cei ce vor să fie Crăciun în fiecare zi. Dar nu orice fel de sărbători. Cele care au o semnificaţie reală, care chiar celebrează ceva esenţial, din perspectivă religioasă şi tradiţională.
Am descoperit, cu vîrsta, că fac parte din categoria celor cărora mai mult le place să facă planuri, decît să performeze acţiunile plănuite în sine. Cred că povestea asta i se datorează tatălui meu, care construia utopii în familie: trăiam cu toţii într-o lume imaginară, în paralel cu oribila lume comunistă.
Nu demult, am avut pe cineva apropiat internat întîi într-un spital de stat, apoi într-unul privat. După spitalul de stat, unde am jurat că nu mai mergem, am avut iar nevoie de un spital. Hai să mergem la privați, am zis. Sigur va fi altceva.
Cînd e cineva bolnav dintre apropiaţi, trăieşti într-o lume paralelă cu cea a majorităţii semenilor tăi. Între tine şi ei se ţese o uriaşă prăpastie, un ocean tot mai tulbure şi mai greu de trecut. Lumea bolii cu care trebuie să te lupţi, asemenea unei găuri negre ori a unui vortex, trage de tine şi încearcă să te smulgă lumii celeilalte.
Pentru Mary Poppins, cea din carte, situaţiile fantastice sînt normale. Sînt tratate ca normale, nu se face caz şi nu se comentează pe seama lor, nu sînt niciodată puse la îndoială. Toate pot fi probate cu dovezi palpabile, obiecte concrete provenite din respectivele situaţii.
Laboratorul activ- proiect propus de Ali Osber, bibliotecară din Ovidiu, Constanţa, este un alt cîștigător al consursului “Idei din Țara lui Andrei” din 2013. Acesta a asigurat laboratorului de patiserie al Liceului Tehnologic „Ion Podaru” din localitate dotarea cu utilaje moderne. Elevii pot, astfel, să obţină specializarea de tehnician în industria alimentară, ca apoi să-şi deschidă propria afacere sau să se angajeze după finalizarea studiilor.
“Meşterii din Spanțov” e o iniţiativă locală care demonstrează că soluţiile eficiente de dezvoltare vin și din cadrul comunităţilor. Proiectul va aduce venituri într-o comunitate cu un grad ridicat de sărăcie, unde aproximativ 40% din persoane sînt de etnie romă. Fundația PACT (Parteneriat pentru Acțiune Comunitară și Transformare) a cîștigat consursul “Idei din Țara lui Andrei” în noiembrie 2013 și a început proiectul în luna ianuarie a acestui an.
Filmul Saving Mr Banks (2013, în regia lui John Lee Hancock) mi-a schimbat complet percepţia despre autoarea cărţii mele preferate de copii (sau din toate timpurile?) – şi anume Mary Poppins. P.L. Travers, din film, interpretată de Emma Thompson, nu e aproape deloc o persoană fermecătoare, optimistă, înzestrată cu simţul miraculosului.
O liftieră rezolvă cuvinte încrucișate. O alta își întinde piciorul pe un scăunel, pentru circulație. O a treia vorbește la telefon. Uneori, cînd persoana in charge întreabă, pe un ton profi, dacă la 4 merge cineva? Dar la 6? Și apoi anunță etajele, am senzația că sînt într-o călătorie cu racheta, într-un parc gen Disneyland…
Cătălina Florea din București, fondatoarea Asociaţiei Telefonul Copilului a renunţat la “nu se poate” pentru copii. Prin intermediul finanţării Petrom, Cătălina, cîștigătoarea competiției Idei din Țara lui Andrei din iunie 2013, a început ”Bullying – de la hărţuirea verbală la hărţuirea fizică în rîndul copiilor”, primul proiect din România care luptă împotriva acestui fenomen sesizat tot mai des de către copii şi adolescenţi.
În lumea fiecăruia dintre noi există o ordine mai mult sau mai puţin declarată, de care ne ţinem inconştient, sau semiconştient, în viaţa de zi cu zi. Uneori, cînd lumea respectivă e lovită de către un taifun intern, se produce o dereglare a ordinii, atît de puternică încît, evident, produce haos.
În ultimul timp, apar tot soiul de filme în care viziunea – cîndva tradiţională – asupra familiei se tot schimbă. Într-un mod neconvenţional, dar pozitiv neconvenţional. Ideea e că familia îşi are sensul ei, chiar dacă o privim mai realist: chiar şi lucrurile nu prea (sau deloc) pozitive pot fi acceptate cu umor şi înţelegere.
Dacă ai norocul să te poți trezi la primele ore ale dimineții, pe la 6 ( ba chiar mai devreme), totul arată altfel. Încă e întuneric, un întuneric, însă, promițător, din care simți că va miji curînd o geană de lumină.
Precum se ştie, Matthew McConaughey a cîştigat Oscarul pentru cel mai bun rol principal masculin, iar Jared Leto – Oscarul pentru cel mai bun rol secundar masculin. Amîndoi – pentru rolurile din Dallas Buyers Club (2013), în regia lui Jean-Marc Vallée.
