În jurul unei pisici
Un prieten din bloc ne lasă, cam de cîte ori pleacă din Bucureşti, în grijă o pisică. Pisicile lui se schimbă, el şi obiceiurile lui rămîn, în general, aceleaşi. Acum cîţiva ani, avea o pisică neagră pe nume Piţurca. Apoi a fost un motănel alb pe care-l chema Schmertz – exemplar care mi-a întărit mai mult decît admirativele sentimente faţă de neamul pisicesc. Acum, în ultimul timp, are un pisoi tărcat clasic, pe nume Physique.
Spre deosebire de predecesorii săi, Physique face parte din categoria pisicilor cu traume în copilărie. Ca atare, nu are decît o infimă doză de încredere în neamul omenesc şi în bunele lui intenţii. De aceea, cînd m-am dus să-i dau de mîncare în apartamentul temporar pustiu, numitul Physique stătea sub o masă strategic plasată (nici prea în centru, nici prea în margine, de unde putea observa cam toată camera). În întunericul încăperii, îi sticleau doar ochii, a pîndă.
I-am pus de mîncare, m-am fîţîit puţin pe acolo cu diverse alte treburi practice, după care m-am îndreptat spre locul controversat: sufrageria, teritoriul lui Physique. E adevărat că, pe lîngă dorinţa de a-l mîngîia, mă trecea şi un oarecare fior, nu chiar de spaimă, dar măcar de neprevăzut. Nu ştiam la ce să mă aştept de la motanul ăsta, pe scurt.
Aşa că, pur şi simplu, m-am aşezat pe canapea şi am aşteptat.
Mîţa a început să-mi dea tîrcoale. În cercuri concentrice, din ce în ce mai aproape. Tot secretul e să stai nemişcat şi să te prefaci dezinteresat. Aşa, pisica nu ezită să se apropie de tine tot mai tare, ca şi cum ai fi un simplu stîlp. În prima zi, Physique a venit pînă la poalele canapelei. A rămas acolo, holbîndu-se în ochii mei verzi cu ochii ei galbeni şi pătrunzători. A doua zi, aşa, într-o doară, a făcut un salt pe canapea, a evaluat situaţia dintr-o privire, şi a sărit înapoi pe podea. A treia zi, însă, stupoare: aceeaşi pisică s-a urcat pe canapea şi s-a trîntit cu burta-n sus, la mîngîieri, torcînd zglobiu. O cucerisem, se pare, pe Physique. Cu mîncare şi pretinsă nepăsare. (E adevărat că, după ce s-a urcat pe canapea, n-am rezistat să nu încerc s-o iau şi în braţe, şi nu a fost bine, a fugit... dar în ziua următoare a venit iar la mine.)
De la povestea pisicii nu am avut ce face şi am dezvoltat o întreagă mică filozofie de viaţă. Mi-am dat seama că, în alte situaţii decît cea cu Physique, nu am stat deloc cuminte pe canapea, făcînd pe stîlpul. Deşi, teoretic, ştim că aşa ar trebui, că trebuie să laşi „universul“ – cum spun unii, sau pe Dumnezeu, cum pare mai normal să spui – să mai potrivească lucrurile din cînd în cînd (sau mereu?), fără să te agiţi ca apucatul. Fără să sari în trombă şi să apuci biata pisică, concretă sau simbolică, s-o iei în braţe şi s-o jumuleşti.
Inacţiunea şi aşteptarea – deloc concretă – sînt, de multe ori, benefice. A nu se confunda cu lenea. Nu predic statul la propriu pe canapea, fără să faci nimic (de fapt, oricum nu predic nimic, doar emit niscaiva gînduri răzleţe). Să faci numai lucrurile care ţin de tine. Să-ţi vezi de treabă, să-ţi faci diversele datorii. Să ai de-a face cu oameni, da, dar cu oameni care vor şi ei să interacţioneze cu tine, fără prea multe fiţe.
Cînd apar şi din ceilalţi, precum numita pisică, nu cred că trebuie să-i respingi. Dar nici să-i forţezi. Să-i laşi, molcom, să-ţi dea tîrcoale. Aşa nu trezeşti nici conflicte, nici nu poţi fi acuzat de lipsă de umanitate şi de respingere făţişă, ori de mizantropie.
Autoarele cărţilor despre cum să cucereşti bărbaţii ar fi, şi ele, de acord cu soluţia adoptată faţă de pisică. Cam la fel recomandă şi ele să faci cu bărbaţii, dacă vrei să-i vrăjeşti. Să nu-i forţezi şi să-i faci să li se pară că au ei toată iniţiativa... Să-i laşi să-ţi dea tîrcoale...
Dar să nu alunecăm în derizoriul veşnicelor strategii dintre sexe. Ideea e că, din relaţiile noastre cu animalele, cu siguranţă avem mult de învăţat. Iar aşteptarea gen pîndă poate duce, în timp, spre un alt gen de atitudine, mai puţin ancorată în lumesc: una contemplativă pur şi simplu.
