Detest autoritatea (inutilă...)
În diverse situații, în special în cele de criză, diverse persoane din jur, apropiate sau nu, se înghesuie să-ți dea sfaturi. Fie că e vorba de rude, de prieteni, de femeile de serviciu, de doctori sau de cunoștințe aleatorii.
Evident, mă refer strict la cei care-și oferă... serviciile, în special verbale, fără să le fi cerut. Era o vreme cînd lăsam impresia unei femei neajutorate, nedescurcărețe, fără ochi pentru chestiunile grave ori materiale ale vieții. O fată – cîndva – care plutește brambura pe deasupra lucurilor, într-un nor roz (de atunci cam negru...) și nu observă nimic din jur. Ca atare, trebuie trasă de mînecă, în cel mai bun caz; și, în cel mai rău, zguduită, ba chiar manipulată.
Din nefericire, și pentru mine, și pentru cei din jur, nu mai sînt așa. De aceea, diversele sfaturi privind sănătatea, conturile în bancă, casele ori chiar locurile de veci nu mă ating. Se preling pe lîngă mine precum un sos care nu intră în mîncare. Nu pentru că sînt o dură ori o pricepută, ci fiindcă fac parte din categoria celor care, atunci cînd erau copii, nu mîncau corcodușe direct din pom – pentru că erau... nespălate. Pentru că eram o încuiată, veți spune. Dar nu numai de asta. Ci mai ales pentru că așa îmi spuseseră părinții mei, acasă, și-mi și explicaseră de ce nu e bine. Și pentru că țineam la părinții mei, care nu-și exercitau niciodată o autoritate inutilă, ci doar îmi explicau lucrurile și cauzele lor, făceam exact cum îmi spuneau ei (motiv pentru care nu m-am apucat niciodată de fumat...).
Autoritatea asta falsă începe cu cei din familia extinsă. Majoritatea au păreri, desigur. Chiar și rudele din străinătate, venite pe aici din cînd în cînd. Îmi explică cum e mai bine pentru mine într-o situație de criză majoră și cum aș avea eu dreptul să intervin în cursul vieții cuiva, dacă aș fi în Australia. Nu se pune problema de credință... Argumentele lor dovedesc un raționament de oțel, de fapt de tinichea, care mă sperie prin lipsa lui de umanintate. După care mi se pun întrebări despre spitalele din România, de genul: Cînd vine terapeutul ocupațional? De ce nu îi fac bolnavului aromaterapie? Și, cea mai tare dintre toate, văzînd niște brazi în fața geamului de la spital: la ce oră vin la voi veverițele? (la ei opossumii vin pe-nserat, pe la 10 P.M.)
Alții au ce au cu instituțiile: îmi tot sugerează că, dacă am pe cineva bolnav, să-l plasez într-o instituție, spre binele lui. Pentru a fi mai bine îngrijit, inclusiv medical. Asta în paralel cu o altă categorie, care îmi sugerează să duc blonavul acasă, căci fiecare om trebuie să ajungă, pînă la urmă, în patul lui...
Doctorii, pe de altă parte, mă sfătuiesc s-o las mai moale, pentru că și-așa am făcut mai mult decît unii dintre ei pentru părinții lor (parafrazez). Ideea e că, dacă cineva e în stare gravă, ce rost are să te agiți chiar așa și să-i terorizezi și pe alții?
În sfîrșit, primesc sugestii și de la femeile de serviciu, în general să le zicem religioase, ori mistice. Să țin post negru (ceea ce nu e rău), să mă duc pe la diverse moaște cu hainele persoanei în sacoșă, să nu "întorc" omul dacă e să se întîmple ceva...
Cele mai tari sfaturi sînt legate de locurile de veci. Astea vin, în general, de la rudele cu care avem norocul să împărțim un loc central la Bellu și care vor să-și managerieze de pe acum cazarea eternă...
În rest, ne sună tot soiul de oameni, unii binevoitori pe bune, care încearcă și ei să ajute cum pot, într-o situație imposibilă. Mai toți termină cu ”Doamne ajută!” sau ”Cum o vrea Dumnezeu!”. Lucruri cu care sînt total de acord, dar cînd le auzi așa, casual, toată ziua-bună-ziua...
Singura autoritate pe care o accept e a celor care tac și fac, repet, ce pot și ei. Au existat și există și asemenea oameni.
