Mary Poppins, P.L. Travers, Disney
Filmul Saving Mr Banks (2013, în regia lui John Lee Hancock) mi-a schimbat complet percepţia despre autoarea cărţii mele preferate de copii (sau din toate timpurile?) – şi anume Mary Poppins. P.L. Travers, din film, interpretată de Emma Thompson, nu e aproape deloc o persoană fermecătoare, optimistă, înzestrată cu simţul miraculosului. Cel puţin nu la prima vedere.
E, dimpotrivă, zugrăvită precum o englezoaică sadea, cu un simţ practic superdezvoltat, şi cu un simţ critic şi mai şi. Care ştie foarte bine ce vrea, dispreţuieşte cultura populară şi pe americani, ca să nu mai vorbim de animaţie şi de muzica facilă. Pe scurt, mai tot ce apreciază şi întrupează Disney (interpretat de Tom Hanks), un alt erou al copilăriei şi vieţii mele.
De-a lungul timpului, între Mary Poppins şi Disney, între cartea pe care o asociam involuntar cu filmul (1964, Robert Stevenson) şi producţiile Disney, în general, nu făceam o prea clară diferenţă. E adevărat că, acum, analizîndu-le mai bine şi judecîndu-le la lumina filmului recent văzut, nu pot să nu observ diferenţele vădite.
Mary Poppins – cartea (mai ales cea dintîi dintr-o serie de opt, pare-mi-se) e de o calitate impecabilă, e rodul unei imaginaţii deloc siropoase şi britanice în spirit: simţul practic care o temperează, împreună cu umorul, stau mărturie pentru asta.
Filmul Mary Poppins, de astă dată, deşi mi s-a părut ecranizarea perfectă a cărţii, ani de-a rîndul, revăzîndu-l acum, m-a dezamăgit uşor. Am apreciat-o, în continuare, pe Julie Andrews, pe care continui s-o găsesc o Mary Poppins perfectă. Dar nu mi-a plăcut la fel de mult implicarea ei oarecum romantică cu Bert, desenatorul pe asfalt, despre care în carte nu era vorba.
Aşa cum nu mi-a plăcut nici sfîrşitul filmului, cel în care accentul e pus pe dl Banks, tatăl copiilor, care e readus la sentimente omeneşti faţă de familia lui. De altfel, filmul despre producţia lui Mary Poppins nu degeaba se cheamă Saving Mr Banks: se pare că, în realitate, P.L. Travers a fost convinsă să accepte ecranizarea tocmai prin acest sfîrşit, în care dl Banks e reabilitat şi salvat de la... dezumanizare.
Explicaţia este, pare-se, una biografică: P.L. Travers a avut un tată minunat (interpretat, în film, de Colin Farrell), dar alcoolic, care, în cele din urmă, a murit, pe cînd ea era încă destul de mică. Ea a avut o relaţie apropiată cu tatăl ei, dar, în acelaşi timp, în ultima perioadă, acesta nu a mai avut disponibilitate pentru produsele ei literare şi ea a rămas cu regretul că nu l-a putut salva. Aşa că sfîrşitul apoteotic al filmului, în care dl Banks îşi regăseşte, fericit, familia, devenind personaj principal, îşi capătă, brusc, sensul.
Un sens pe care cititorii înrăiţi ai cărţii, ca mine, nu prea îl văd. Pentru ei, dl Banks rămîne un personaj destul de formal, ca şi Bert. Mary Poppins şi felul ei temperat miraculos în care poate rezolva totul rămîn punctele centrale.
Înţeleg, din filmul despre film, că şi Mary Poppins are în spate un personaj real: şi anume, pe mătuşa ei, sora mamei, care le-a salvat familia cînd tatăl ei s-a îmbolnăvit.
P.L. Travers, aşa cum o interpretează Emma Thompson, poate fi – şi e – considerată o Mary Poppins... reprimată. Cu farmecul redus, dar avînd potenţial, şi cu accentul căzînd mai curînd pe partea pragmatică, decît pe cea miraculoasă.
Cît priveşte aportul Disney la întreaga poveste, am realizat, într-adevăr, că felul lui de a vedea... lumea şi viaţa e evident diferit de al lui P.L. Travers: mai siropos, mai idilic, mai consumist... Fermecător, nimic de zis, dar şi periculos: mie, una, percepîndu-l în copilărie, mi-a schimbat modul de a judeca lucrurile; m-am obişnuit să văd numai latura lor siropoasă, pozitivă, iar cea negativă m-a şocat mai mereu...
Mary Poppins, însă, cea din carte, cu imaginaţia ei temperată, atît cît trebuie, şi cu simţul umorului, a rămas şi va rămîne personajul meu preferat. Salvatoarea mea posibilă din toate timpurile.
