Starea de boală
Cînd e cineva bolnav în jurul tău, dintre apropiaţi, trăieşti într-o lume paralelă cu cea a majorităţii semenilor tăi. Între tine şi ei se ţese o uriaşă prăpastie, un ocean tot mai tulbure şi mai greu de trecut. Lumea bolii cu care trebuie să te lupţi, asemenea unei găuri negre ori a unui vortex, trage de tine (cel bolnav ori cel aflat alături de persoana bolnavă) şi încearcă să te smulgă lumii celeilalte, aparent normale, echilibrate şi, uneori, chiar fericite, în care trăiesc semenii tăi.
De multe ori, chiar reuşeşte. Lumea de zi cu zi începe să pară ceva minunat şi îndepărtat, la care nu mai poţi avea acces: ea se îndepărtează încet, dar sigur, ca într-un coşmar în care vrei să prinzi ceva, dar nu reuşeşti... Dacă ai oameni apropiaţi şi devotaţi în jurul tău, o veste bună: ei se prăbuşesc împreună cu tine, vortexul bolii îi ia şi pe ei şi-i aruncă în acelaşi neant. Distracţii, mese, băute, haine frumoase, chiar cîştigarea zilnică a existenţei – toate devin, brusc, insignifiante.
În schimb, ceea ce devine tot mai clar e rutina de boală. Cea a unui alt tip de viaţă, extrasă din timpul cotidian. O viaţă în care alte amănunte contează, în care trebuie să te porţi tot timpul cu mănuşi, şi fizic, şi psihic. În care exteriorul se reduce la un peisaj atîrnat pe perete, doar că i se spune geam. Iar interiorul devine cu atît mai important, cu cît e mai apăsător.
Interiorul e mobilat cu sticluţe, pastile, tampoane, comprese, căni, şerveţele, termometre, cearşafuri, prosoape, castroane şi cărţi de rugăciuni. Îngrămădeala cotidiană de obiecte se schimbă. Predomină cele „specializate“ de boală. Telefonul, de asemenea, devine un instrument obligatoriu. Într-o ţară ca România, în care nimic nu merge dacă „nu cunoşti“ pe cineva, care, la rîndul lui, cunoaşte pe altcineva (lanţul slăbiciunilor), fără telefon (şi, evident, fără cîteva numere „utile“ în agendă) eşti mort. Dacă eşti o persoană puţin capabilă de contacte omeneşti, mai retrasă, mai timidă, iarăşi, ai puţine şanse de supravieţuire. La telefon, oricît eşti de căzut, trebuie să poţi, măcar un pic, să „te dai mare“; să vorbeşti ca şi cum mereu eşti cool...
Aşa mai obţii cîteva contacte ale unor doctori despre care ţi se spune că sînt buni. Îmi aduc aminte că, atunci cînd era copilul meu mic şi nu lua în greutate suficient (ştiu, problema multor mame...), iar eu stăteam prost cu laptele, am tot chemat diverşi doctori să mă ajute. De la persoane indiferente, care n-au catadicsit să-mi spună proporţia corectă de dezinfectant cu iod, aşa că mi-am pătat ireversibil verigheta de atunci, pînă la un fel vrăciţe care vorbeau, ca şi cum ar fi fost ceva de la sine înţeles, despre inducerea lactaţiei, inclusiv psihologică...
Alăptarea s-a sfîrşit prost şi repede (copilul luînd bine-mersi în greutate cu Milumil). Dar îmi amintesc foarte viu, pînă azi, camera lui, care semăna mai curînd cu un laborator, în care intram într-un halat alb sinistru, special pentru alăptat, cu papuci şi dezinfectant. Precum şi perioada primului an, cea mai grea (de pînă acum) din viaţa mea, în care totul era nou şi venea buluc peste mine, o fiinţă uşor iresponsabilă, obişnuită cu o viaţă poetică...
Starea de boală nu-ţi permite aşa ceva. Singura dimensiune, de altfel foarte importantă, pe care ţi-o permite, în afara celei apăsătoare, strict practice, este cea transcendentală. Cînd ai momente aparent fără ieşire, nu-ţi mai rămîne decît să faci sau să citeşti o rugăciune. Moment mai puternic, dacă îl faci cu tot sufletul, decît cel cînd citeşti o carte profană, de altfel. Dimensiunea spirituală se profilează într-un fel, la apogeu aici: în disperările bolii, te laşi pe mîna Celui de Sus, în anumite clipe, şi asta e mare lucru...
În afară de asta, e o chestiune de exactitate, perseverenţă, stoicism şi infinită răbdare. Dacă nu ai răbdare, nu te poţi vindeca. Sau măcar ameliora. Sau stagna. Vindecări miraculoase poate se produc, dar nu aşa, deodată. Trebuie să ai răbdarea să uiţi, pentru un timp, colorata lume de zi cu zi şi să trăieşti, trup şi suflet, cel puţin o perioadă, în derizoriul, dar şi înălţătorul univers fiziologic.
