Michael Douglas şi utopiile vîrstei a treia

Am văzut de curînd And So it Goes (Rob Reiner, 2014), o comedie romantică în care, în sfîrşit, îl putem vedea pe Michael Douglas. Nu se joacă în România încă, dar va veni şi la noi, cu siguranţă.

Michael Douglas a fost actorul „tinereţilor mele“, dacă e să găsesc un termen banal pentru anii ‘90, în care el era starul filmelor mele preferate de atunci. Începînd cu mai vechiul Romancing the Stone (Robert Zemeckis, 1984), în care juca alături de o altă actriţă dragă mie, pe care nu am mai văzut-o de mult într-un film, şi anume Kathleen Turner, continuînd, tot alături de ea, cu savurosul The War of the Roses (Danny de Vito, 1989), ajungînd la legendarul Basic Instinct (Paul Verhoeven, 1992) şi culminînd cu preferatele mele antiutopii privind societatea de consum – Falling Down (Joel Schumacher, 1993) şi The Game (David Fincher, 1997), precum şi cu inteligentul Traffic (Steven Soderbergh, 2000, cîştigător al Oscarului pentru cel mai bun film, în 2001).

De atunci încoace, l-am mai văzut, cred, doar în Last Vegas (Jon Turteltaub, 2013), unde nu m-a convins. And So it Goes e un film „uşurel“, dar plăcut. Iar Michael Douglas de aici mi-a adus aminte de cel din vremurile lui bune. Poate şi pentru că joacă alături de Diane Keaton, pe care nu poţi să n-o placi, indiferent de manierismele ei.

Filmul urmează, desigur, o reţetă. Dar, în ce mă priveşte, reţeta potrivită pentru vremea... vîrstei a treia. Şi anume, cea a unei combinaţii între împlinirea profesională, cumva mai soft la anii bătrîneţii, cea personală (o relaţie mai serioasă, nu neapărat pasională) şi, evident, cea familială, dar şi una mai largă, comunitară.

Tocmai accentul pe comunitate e ceea ce mi-a plăcut. Am mai întîlnit soluţia asta pentru vîrsta a treia şi în alte filme pe aceeaşi temă, precum The Best Exotic Marigold Hotel (John Maden, 2012) sau Et si on vivait tous ensemble? (Stephane Robelin, 2011). Acolo, partea familială era cumva lăsată deoparte, în favoarea recuperării unor laturi neîmplinite din trecut şi a redescoperirii identităţii personale ori profesionale. Aici, personajul Oren Little, interpretat de Michael Douglas, îşi recuperează şi familia pierdută: fiul pe care abia acum îl descoperă, de fapt, şi despre care avea, pe nedrept, o părere greşită, şi nepoata, pe care tot acum o cunoaşte.

La care se adaugă idila lui cu Diane Keaton, nu la fel de pasională ca cea dintre Meryl Streep şi Alec Baldwin, din savurosul It’s complicated (Nancy Meyers, 2009), dat fiind că este vorba de o altă vîrstă: una în care partenerii de viaţă (vieţii precedente...) sînt morţi şi îngropaţi, la propriu, şi supravieţuitorii lor sînt obligaţi să se descurce fără ei. Leah (Diane Keaton) este eroina pozitivă care reuşeşte să îl „reformeze“ pe micul, aparent, la suflet, Oren Little.

Tot ea îşi construieşte o carieră de cîntăreaţă la bătrîneţe, făcîndu-şi auzită vocea frumoasă printre plînsete (care ne aduc aminte de plînsetele ei din Something’s Gotta Give – Nancy Meyers, 2003) rememoratoare ale trecutului.

Leah reuşeşte să devină cîntăreaţă, iar Oren – să fie un agent imobiliar lipsit de prejudecăţi, măcar pe ultima sută de metri a activităţii sale. Personajul lui e conturat drept plin de toate limitele şi prejudecăţile posibile: rasiste, etnice, legate de vîrstă, de copii...

Doar că nu e vorba de un personaj cu adevărat „rău“ (în sensul strict maniheist din basme), ci doar dezamăgit şi acrit de diverse întîmplări: un răutăcios circumstanţial, capabil, însă, de a fi transformat şi reformat. Ceea ce se şi întîmplă în cuprinsul filmului. Într-un mod simplist, dar optimist, lăsîndu-ne, în final, cu un binevenit gust dulceag.

Imaginea casei, Little Shangri-La, un loc fermecător fără să fie prea alambicat ori luxos, în care locuiesc personajele filmului, şi bătrîni, şi copii, şi oameni de culoare, pînă la urmă în armonie, este un clişeu benefic, pe care, eu una, mi-l doresc, dacă nu pentru umanitate, măcar pentru o comunitate mică din care sper că voi face şi eu parte, măcar la bătrîneţe.