Ordine şi haos

În lumea fiecăruia dintre noi există o ordine mai mult sau mai puţin declarată, de care ne ţinem inconştient, sau semiconştient, în viaţa de zi cu zi. Uneori, cînd lumea respectivă e lovită de către un taifun intern, se produce o dereglare a ordinii, atît de puternică încît, evident, produce haos. 

Ordinea se manifestă, printre altele, prin rutină şi tabieturi, dar şi printr-un soi de lipsă de imaginaţie, benignă şi repetitivă, în ceea ce priveşte lucrurile de fiecare zi. Fără să te gîndeşti prea mult, execuţi acelaşi balet cotidian, de la spălatul pe dinţi şi îmbrăcatul pentru o nouă zi, pînă la cititul unei cărţi, eventual în baie, ori scrisul pe computer. 

Cînd, însă, în mica, liniştita şi adăpostita lume ordonată, ceva e zguduit, lipsa de imaginaţie şi rutina nu mai funcţionează. Ordinea asta semiconştientă e mult mai uşor de gestionat decît cea mai mică fărîmă de haos. 

Cînd, într-o comunitate, fie ea şi familie, unul din membrii ei păţeşte ceva, e scos de pe linia de plutire a rutinei obişnuite, totul se schimbă. Mai ales dacă e vorba de un fel de patriarh al respectivei comunităţi, un soi de trendsetter al lumii mici, după ale cărui principii, explicite ori implicite, se ghidează şi ceilalţi. 

Ordinea se prăbuşeşte, cu un zgomot insuportabil. Haosul destabilizează fiecare gest obişnuit, nici măcar o felie de pîine cu unt nu mai e la locul ei. Dacă ai pe cineva bolnav, să zicem, în mica ta comunitate, nu te mai poţi bucura de lucrurile altădată obişnuite, cum ar fi: să savurezi o supă de roşii, să te uiţi la Sideways a şaptea oară pe computer, să reciteşti cărţile copilăriei cu o cafea cu lapte într-o mînă şi cu adnotări; ori să admiri copacii înfloriţi şi să le faci poze pe care să le pui pe Facebook, să visezi pur şi simplu la ale tale, în momentele de uitare pe care ţi le permiţi din cînd în cînd. 

Dar toate astea merg cînd în lumea ta, fie ea comunitate ori familie, se perpetuează o atmosferă benignă. Dacă există o armonie a lucrurilor care să menţină ordinea despre care vorbeam. Atunci, norişorii pufoşi, roz şi turcoaz, stau mereu după imaginarul colţ şi-ţi poţi permite oricînd o scurtă călătorie dus-întors cu ei. 

Dar cînd răul se instalează în lumea asta cu silver linings, s-a terminat cu visarea şi cu orice pufoşenie. Dacă cineva din lumea ta e bolnav ori dispare (pleacă sau chiar moare), echilibrul se duce. Lumina aurie care învăluia lucrurile devine cenuşie şi nu mai poţi face nimic din ce făceai înainte. Sau nu le mai poţi face cu voluptate, pentru că, în ce mă priveşte, lucrurile care contează sînt cele împărtăşite, şi dacă oamenii importanţi cu care le împărtăşeai nu mai sînt alături, nici ele nu mai au aceeaşi savoare. 

Tabieturile devin simple satisfaceri ale nevoilor fiziologice, îşi pierd subtilitatea: da, mănînci, te îndopi, ca să supravieţuieşti, dar asta înclină deja spre o chestiune animalică... Nu mai ai tihna lucrurilor, nu mai rîzi la glume, nu mai participi în mod real la seri în oraş, cu prietenii (toate nu te mai ating pînă-n străfunduri, ci doar în straturile superficiale). Tinzi să-ţi pierzi răbdarea, şi tot soiul de activităţi, care altădată păreau esenţiale, acum par de nimic. 

În penumbra gelatinoasă, greu de străpuns, care se aşterne peste lumea ta cîndva de culoarea bezelei, începe să mai conteze doar un singur lucru: supravieţuirea. În această tendinţă spre animalizare, haosul începe să ia locul ordinii, şi răul – binelui. Începi să vezi totul în negru, să-ţi pierzi speranţa şi să te îndoieşti că binele va sosi, într-un fel sau altul, pînă la urmă. 

Mă întreb cum poţi să vezi binele şi să-l păstrezi chiar cînd e foarte rău. Răspunsul îl am, şi e legat, în ce mă priveşte, de credinţă. Dar nu pot, încă (?) să-l şi pun în practică. Probabil că-ţi trebuie o iniţiere specială şi o tărie de caracter aşijderea. Însemne, posibile, ale unei alte etape din viaţa, pînă atunci, destul de inconştientă şi centrată pe diverse plăceri.