Moşteniri şi viaţă la ţară

Trăim într-o epocă în care primul cuvînt din titlu nu pare să mai însemne mare lucru. Nu mai sîntem pe vremea lui Ion al lui Rebreanu şi nici a familiei Forsyte a lui Galsworthy, s-ar zice, la o primă vedere. 

Şi totuşi, nu e chiar aşa. Pentru mulţi, în vremuri de criză, o moştenire de familie contează destul de mult. Atît de mult, încît poate stîrni patimi şi înşelătorii, ca pe vremea anterior numiţilor eroi literari. 

Mai ales cînd e vorba de pămînturi şi se întîmplă, evident, undeva la ţară. Dacă se petrece şi într-o zonă cu oameni aprigi, ca cea de pe lîngă Cîmpulung Muscel, atunci patimile sînt şi mai exacerbate.  

Mi s-a întîmplat mie însemi: mi-a trebuit o adeverinţă pentru nişte pămînturi ale familiei. Ştiam că unele dintre ele proveneau de la bunicul meu, şi altele de la un unchi care i le lăsase moştenire mamei mele. 

Habar nu aveam care era situaţia pămînturilor, voiam doar adeverinţa. Ajunşi, pentru prima dată, la Primărie, totul ni s-a părut simplu şi clar: oamenii păreau prietenoşi şi deschişi. Poate ar fi trebuit să ne fi pus pe gînduri, totuşi, faptul că, dacă cereai ceva, toţi angajaţii te îndrumau către o singură persoană: doamna X. Respectiva doamnă X părea un soi de eminenţă cenuşie, care putea găsi cel puţin acul în carul cu fîn. I-am spus ce vrem şi ne-a rugat să aşteptăm o clipă. Clipă după care a sosit, promptă, cu un document. Document din care reieşea că vor fi găsite şi celelalte documente necesare.  

Am plecat liniştiţi şi mulţumiţi de la Primărie, lăudînd competenţa doamnei X. Nu înainte de a telefona la obştea locală, Obştea moşnenilor, pentru a cere şi de acolo o adeverinţă. Formală, ca şi precedenta. 

Se pare că după plecarea noastră, a celor de la Bucureşti, se declanşaseră nişte mecanisme locale bine unse, de atenţionare, dar şi de acţiune. Se aflase, ca fulgerul, tot ce făcusem, tot ce cerusem, şi se luaseră măsuri, de către un soi de grup de presiune şi influenţă, alcătuit din familia extinsă amestecată cu autorităţile locale... „Micii“ baroni locali familiali, despre care credeam că erau doar poveşti...

S-a dovedit, însă, că la ţară nimic nu e formal. Că există în continuare un soi de demon al pămîntului – care l-a ros şi pe bietul Ion al lui Rebreanu –, care guvernează treburile pe acolo. După un timp, sunînd-o iar pe doamna X de la Primărie, aşa cum rămăsese, răspunsul acesteia a venit prompt: nu aveţi nici un fel de pămînturi din partea unchiului care v-a lăsat moştenirile. Există, în schimb, nişte hotărîri judecătoreşti. Pe care, momentan, nu le putem vedea. Le putem vedea data viitoare, dar doar aşa, scurt, dintr-o privire, fără să le luăm...

Revenim. Adeverinţa ni se dă doar pe primele pămînturi. Ni se mai dă o hotărîre judecătorească, dar una nerelevantă. Noi ne continuăm periplul, spre Obştea moşnenilor, din care cu onoare facem parte. Domnul de acolo, bonom, ne arată şi el o adeverinţă. Una în care sînt trecute pămînturile, de astă dată toate, dar cu o menţiune dedesubt: cutare (alţi doi moştenitori) nu sînt de acord cu ele.  

Altfel, omul de la Obşte e foarte amabil. Ne arată camerele de sus, unde am putea fi cazaţi în caz de vreo adunare intempestivă; ne serveşte cu fursecuri; ne scoate, dintr-un sertar, un caieţel, de unde ne citeşte definiţia cuvîntului „moşnean“; ne spune cam de unde provin banii Obştei, şi anume din vînzarea lemnului din pădurile membrilor ei. Apoi, la sfîrşit, cînd e vorba să ne dea banii, simţim o ezitare: „Mai bine să vină şi dom’ preşedinte!...“ Ne luăm totuşi banii, dar nu şi adeverinţa. Nu venise încă dom’ preşedinte, rămăsese împotmolit pe undeva...

Plecăm nu cu un gust amar, ci bizar. Domnul de la Obşte nu ne mai păruse amabil, ci alunecos. Descoperisem cîte ceva din „idilismul“ de ani 2000 al vieţii la ţară. Care seamănă mai curînd cu un Big Brother amestecat cu Camorra.

Domnul secretar ne dă, pînă la urmă, adeverinţa, dar cu aceeaşi menţiune. Pe pragul casei sale stau ciopor cîteva găini. Nu ştiu de ce, dar simt că, în contextul respectiv, umblînd prin praf şi cu găinile cotcodăcindu-ne printre picioare, nici o revoltă nu-şi mai are rostul. Pe moment.