De-ale înfrumuseţării obligatorii
Pentru unele doamne şi domnişoare, mersul la cosmetică şi coafor e, presupun, o bucurie. După ce ieşi de acolo se presupune că eşti de... ori mai frumoasă şi apetisantă; iar statul acolo e un plăcut prilej de relaxare şi şuetă cu mica lume a coafezelor şi a cosmeticienelor, care sînt şi fine psiholoage, precum se ştie. Îţi masezi faţa şi-ţi împărtăşeşti necazurile, uşurîndu-te, astfel, de povara lor.
Asta ar fi definiţia standard. Eu una, din păcate, fac parte din mai dificila categorie căreia aceste operaţiuni în sine nu-i spun mai nimic; dar, din nefericire, are nevoie de efectele lor. Mai ales că, odată cu înaintarea în vîrstă, nevoia de ajustare, pe ici, pe colo, şi anume în punctele esenţiale, devine tot mai stringentă... Aşa că, vrînd-nevrînd, trebuie să petreci o vreme tot mai îndelungată în astfel de stabilimente.
Dacă eşti dificil, aşa, ca mine, ai de tras masiv pînă-ţi găseşti salonul şi omul – sau oamenii (de fapt, e nevoie de vreo trei, minimum). Ideea mea cu prestatorii de servicii cu care să ai şi ceva de împărtăşit, care să aibă şi coloană vertebrală (cel puţin aparent, cît îţi poţi da seama între două epilaturi...) e nebunească, ştiu. Dar altfel nu pot nici să-mi pensez sprîncenele, nici să-mi pun lac pe unghii.
Mi-au trebuit ani să-mi găsesc oamenii potriviţi. Şi da, i-am găsit, şi am crezut că vor fi pe viaţă. Dar iată că peste unii dintre ei au dat necazuri majore, alţii au plecat din locul cu care mă obişnuisem şi căruia, implicit, îi eram fidelă. Aşa că a trebuit să recurg la unii noi. O „duduie“ – care nu mai e tocmai duduie –, la cosmetică, dintre cele dure, pe care le simţi cum te judecă dacă nu... corespunzi (şi eu cu siguranţă nu corespund, am trecut de faza în care mă pregăteam îndelung înainte de a intra într-un salon mai de lux...). La tuns – două fete drăguţe, chiar „dulci“ aş putea spune, cărora nu am nimic să le obiectez (decît poate, însuşi excesul de dulceaţă). Uneia dintre ele, prin ricoşeu, i-l pot reproşa pe băiatul de la... spălări pe cap. E şi asta o meserie – masculină –, cea de spălător pe cap. Lăsăm deoparte prejudecăţile cu junii musculoşi şi transpiraţi, care prestează, în general, munci în aer liber. Există şi categoria asta mai soft, de băieţi frumuşei şi corect şamponaţi, care îşi fac bine o treabă considerată, pe nedrept, feminină. Cam prea bine, aş putea spune, pentru că nu se sfiesc să-ţi vîndă cîteva produse inutile, printre două vrăjeli despre prietenele şi căţeii lor.
În cazul celor mai tineri, norocul e că nu ţin să te audă pe tine, ci doar să ciripească de ale lor. Cei mai în vîrstă, însă, nu se abţin să dea sfaturi, care de care mai la îndemînă: dacă ai o problemă, dacă eşti în depresie, fă-ţi unghiile – cît mai colorat –, apoi un tratament anticelulitic, după care fă sport şi pleacă neapărat în vacanţă. Pentru că... meriţi, nu-i aşa? – conform deja fumatei reclame.
Viaţa ta e deja amenajată, tu, client de cosmetică şi coafor, eşti deja scanat. Desigur, eşti şi coafat, şi epilat, şi cu tenul curăţat şi cu manichiura făcută. Şi, deşi ai stat cîteva ore întins acolo, nefăcînd nimic, ajungi acasă tare obosit. De ce? Pur şi simplu pentru că, alea cîteva ore, a trebuit să faci frumos. Să fii în reprezentare.
Se spune, repet, că aceleaşi cosmeticiene ori coafeze sînt şi psiholoage. Te duci să te uşurezi de necazuri, să te defulezi, să împărtăşeşti. Numai că, de multe ori, rolurile se schimbă: tu ajungi să le auzi poveştile lor, să le dai sfaturi. Asta în timp ce te lupţi să le contracarezi pe cele standard, pe care le mai scapă din cînd în cînd...
Dacă părul, unghiile sau faţa ies bine din toată această combinaţie, dacă nu sînt prea întinse, prea colorate ori prea iritate, dacă, pe scurt, poţi merge cu capul sus pe stradă în urma şederii în respectivele saloane, (aproape) totul poate fi scuzat. Şi uitat – strict pînă data viitoare, care, din păcate, nu se lasă prea mult aşteptată. Dîndu-ţi senzaţia absurdului gesturilor identice şi repetate pe care le faci, pentru că nu prea ai de ales – dacă vrei să fii, cît de cît, în rîndul lumii.
