Cuplul middle-aged și normalitatea

Există nişte imagini standard, pe care le percepem în jurul nostru, pe care mai toată lumea le îmbrăţişează şi despre care tindem să credem că reprezintă realitatea, că ce vedem în ele e un mod de viaţă pe care trebuie să-l urmăm, pentru că cei mai mulţi din jurul nostru tot aşa fac.

Una dintre ele este imaginea pragmatic-idilică a cuplului de vîrstă mijlocie şi aparţinînd clasei de mijloc (dacă s-o fi constituit şi aceasta între timp în România), care se preumblă vesel prin supermarket-uri şi achiziţionează, achiziţionează, achiziţionează... Pentru că acei oameni reprezintă acel „segment de populaţie“ activ, dar în sensul aşezat, gospodăresc: membrii săi cîştigă, se presupune, nişte sume frumuşele de bani, pe care le utilizează în special pentru confortul şi buna funcţionare a căminului lor. (Spun „se presupune“, pentru că, evident, nu e aşa în toate cazurile, nu se poate generaliza, doar un soi de înţelepciune populară şi populistă standard consideră că aşa trebuie să fie.)

Membrii săi sînt „stîlpii“ societăţii. Sînt încă activi, bine înfipţi (cei mai mulţi dintre ei) în posturile lor, unde lucrează pentru binele lor, dar şi al comunităţii în care trăiesc. Părinţi, în general, a unul ori doi copii, dar şi susţinători ai părinţilor lor, aceşti cetăţeni au un rol social important. Deţinători ai unor sume constante de bani – şi obligaţi la un consum oarecum fix şi repetat –, ei reprezintă target-ul a nenumărate produse şi servicii. Au, într-un fel, pîinea şi cuţitul în mînă, dar sînt şi principala ţintă a vînătorilor de consumatori constanţi.

De aici – imaginile despre care vorbeam, la începutul articolului, din filme ori reclame. Cuplul mediu din multe puncte de vedere, de mult timp constituit, fericit în siguranţa lui domestică, al cărui unic vis este să o îmbunătăţească... Soţia mai „plinuţă“, dar totuşi sexy, într-un stil iarăşi domestic, şi bărbatul grizonat, cu puţină „burtică“, eventual şi chelie, semne de respectabilitate şi... greutate. Într-o casă curată şi aranjată, eventual cu curte, căţel etc. Cuplul care lucrează într-un birou cu computer, îşi face cumpărăturile de la supermarket (umplînd coşul) şi pleacă în vacanţe „de vis“ cu Jeep-ul şi rulota. Ba, uneori, cei doi, cînd au timp, ies în oraş la un vin sau la o bere, sau la un grătar...

Imaginile de mai sus ar trebui să mă revolte, pentru că sînt vădit convenţionale şi limitate. Mă revoltă, ce-i drept, doar într-o oarecare măsură. Într-o alta, reuşesc să mă atragă. Asta, probabil, pentru că am stofă de consumator şi cad uşor în plasa tinichelelor strălucitoare cu care sîntem momiţi în diverse situaţii.

Cert e că, într-un cuplu fiind şi eu, am descoperit – e adevărat că altfel, într-o perioadă complicată şi apăsătoare – bucuria micilor chestii convenţionale. Mersul la supermarket, de pildă, cu „partenerul“ (mă distrează cuvîntul, cu doza lui de ambiguitate asupra relaţiei, lăsînd loc de interpretări). La supermarket (chiar hipermarket) mergem cu coşul, bifînd o listă de cumpărături reală, dar şi una imaginară, de lucruri nu neapărat utile, dar care ar da bine în reprezentările cuplului, precum: veselă, obiecte de... casă, produse de curăţat de ultimă oră, chestii naturiste, cîte un vin mai şmecher....

Jocul de-a suprapunerea cu imaginea – care poate liniştit continua atunci cînd te duci să bei o cafea, undeva după, sau te plimbi prin mall-ul din care face parte supermarket-ul – îţi dă, dacă depăşeşti senzaţia de fals, şi o alta, mai liniştitoare: de simplitate a vieţii: ai cumpărat, te-ai dus acasă, unde ai gătit, ai băut un pahar de vin, ai văzut un film. Dacă eşti, aşa cum spuneam, în cuplu, lucrurile se fac împreună...

Totul alb, fără nuanţe. Jucîndu-te la suprafaţă, cu obiecte diverse şi strălucitoare, eviţi ameninţarea de negru sau de cenuşiu. Desigur, ceva e şi real în toate astea: chiar te poţi bucura de o ieşire – destinsă şi costisitoare – la supermarket şi la mall cu „partenerul“. Fără să-ţi pui prea multe întrebări.