Mama mea

Întotdeauna mi-am dorit – şi cred că am şi reuşit – ca, în familia mea, să depăşim „chestiunea generaţiilor“. Adică să nu ţinem cont de obişnuitele prejudecăţi de vîrstă, care implică o segregare a membrilor familiei: în sensul că, evident, cei tineri fac abstracţie de cei mai în vîrstă şi nu-i includ în proiecte comune.

În familia noastră, copii, mame, bunici erau una. Într-adevăr, vîrsta nu conta. Să-mi petrec mult timp cu bunicul meu nu mi se părea o pierdere de vreme, şi nici să-i aduc pe prietenii mei să-l cunoască. De asemenea, mama mea a fost întotdeauna prezentă la toate petrecerile mele. E adevărat că, uneori, mustăceam şi-i spuneam că ar trebui, singură, să renunţe la unele, pentru că... aşa se întîmplă în alte părţi (!). Dar, în fapt, nu a lipsit niciodată. Cît a fost sănătoasă.  

Acum, din păcate, nu mai e. Nu mai e deloc printre noi, pe lumea asta. De foarte scurt timp. E uluitor şi de necrezut, dar adevărat.  

De fapt, mama mea era cea mai bună prietenă a mea. Cu ea vorbeam, de cîteva ori pe zi, despre tot şi despre toate, cu o sinceritate de multe ori dureroasă. Ne întrajutoram pînă-n pînzele albe, împărţeam mai totul, decideam împreună. Ne certam crunt şi ne împăcam de fiecare dată. 

De ce şi cum ne certam? Nu ştiu cum, dar parcă era un făcut: în mai toate părea că aveam principii diferite. Ori, probabil, eu le croiam pe ale mele, dintr-o excesivă dorinţă de originalitate, exact opuse alor ei. Mama mea încerca să-mi arate şi faţa mai realistă a lucrurilor, mai pragmatică, şi eu, în contrapondere, o tot dădeam cu spiritul comunitar şi întrajutorarea între semeni (fără să mă gîndesc de unde puteai avea mijloace concrete s-o faci...). Ea vorbea de armonia dintre exterior şi interior, accentuînd că şi exteriorul contează. Eu o ţineam una şi bună cu frumuseţea sprituală, care e suficientă, oricît de mizerabil ar fi exteriorul.

În ce priveşte relaţiile cu sexul opus, mama mea spunea, întotdeauna, cu mare înţelepciune, că bărbaţii trebuie manipulaţi, dacă vrei să ai relaţii bune cu ei: e bine să nu te arăţi, în faţa lor, decît în ipostaze favorabile, şi să le spui doar ce vor să audă, în special cuvinte de laudă la adresa lor. Eu mereu o contraziceam şi ţineam pledoarii deşarte despre egalitatea în relaţii, comunicarea deschisă şi alte aberaţii lacrimogene (care în practică s-au cam dovedit apă de ploaie).

Mama mea citea imens, mult mai mult decît mine, era la curent cu tot ce mişcă. Şi, ce era cel mai grozav la ea, mai ales în ultimii 20 de ani, era că nu pregeta să facă. Ce-şi punea în minte, făcea. Şi nu oricînd, ci imediat. Distanţa dintre intenţie şi realizarea ei era, în ce o privea, cea mai scurtă posibil (la mine întîmplîndu-se exact opusul).

Şi nu numai că făcea, dar alegea soluţiile cele mai curajoase. De aceea a şi reuşit, după Revoluţie, să facă afaceri de succes şi... case. Totul curat şi legal. Pot spune că a fost un exemplu al... întrupării visului postrevoluţionar de succes, dacă a existat vreunul. Dacă mulţi dintre noi s-ar fi adaptat vremurilor aşa cum a făcut-o ea, ne-ar fi mers mai bine, şi nouă, şi vremurilor.  

De asemenea, mama mea nu a lăsat niciodată nimic comunitar de la ea. Dacă nu se respectau regulile, de orice fel, din jurul ei, ea reacţiona. Fie la bloc, fie oriunde altundeva în spaţiul public, se certa, reclama, dar, repet, strict pentru drepturile ei. Uneori, ni se părea că exagerează. În timp, am înţeles, însă, că asta era atitudinea corectă. Cea care aduce schimbarea.  

Mama mea avea o grozavă poftă de viaţă, un apetit infinit pentru lucrurile bune, de orice fel ar fi fost ele, de la muzică, haine, cosmetice, bijuterii, cărţi şi pînă la mîncare. În general, a trăit cum a vrut, adică la cote maxime. Şi a făcut o grămadă de bine în jur, în ciuda principiilor aparent egoiste.

Realizez acum, în ceasul al şaisprezecelea (aşa cum, de fapt, realizam, dar nu recunoşteam, şi în momentele respective), că disputele noastre „de idei“ au fost inutile. Nu erau decît... „a filei două feţe“. Simţea şi ea, sper, acelaşi lucru...