În armonie

Sînt dimineţi mai bune, în care toate cele par să se lege, de la ora sculării la cafeaua care iese perfectă, la laptele care nu-i nici prea cald, nici prea rece, la păsările care nu croncănesc apatic, ci cîntă vioi, tocmai atunci, şi la cartea pe care o citeşti sau ştirile pe care le asculţi.

Sînt şi altele, în schimb, în care nimic nu se leagă, capul e o baniţă fără speranţă, gîndurile sînt vălătuci negri de fum înecăcios, cafeaua e apoasă, laptele dă în foc, iar peste noapte ai visat animale negre şi hidoase, gen şobolani şi coropişniţe suspendate cu capul în jos, pe pereţii locuinţei tale idilice.  

Pe scurt, zile în care nu eşti în armonie cu tine însuţi/însăţi. Nici cu Universul, pe care-l tot pomeneşte o prietenă a mea. Zile în care, cînd te duci la acupunctură şi doctorul îţi cere să scoţi limba (căci aşa se face la început), acesta îţi spune, după vîrful ei, ori că eşti trist (dacă vîrful e prea roşu), ori că ai emoţii reprimate (dacă limba e mai încărcată, nu ştiu exact...).  

M-au distrat aceste două observaţii din partea acupuncturistului – care, probabil, erau chiar exacte. M-a distrat mai ales după, cînd mi-a înfipt undeva prin mînă, cred, un ac mare şi mai dureros, pentru aceeaşi tristeţe (mă rog, explicaţia era mai complicată, eu o reduc pentru profani ca mine...).  

Am stat cu acul şi am vorbit despre facerea lumii, teorii ale evoluţiei şi alte cele, aşa, casual... E, pare-se, simplu să dezbaţi problemele esenţiale ale omenirii, ba chiar pe cele dincolo de aceasta şi de micile ei preocupări, cool, printre altele, cu iz de small talk, contemplativ şi detaşat, ca şi cum nu ne-ar privi direct... Printre picături şi amiabil, mai toate ni se par că pot fi tranşate în joacă, minimalizîndu-le şi reducîndu-le la ceva de care nu ne poate fi prea frică, pe care-l putem cuprinde cu puterea noastră de înţelegere frivolă, de zi cu zi. Aşa cum fata unei cunoştinţe, o persoană credincioasă, a adaptat teoria evoluţiei învăţată la şcoală, la ce ştia ea de-acasă: da, ne tragem cu toţii dintr-un babuin păros, cum a spus doamna profesoară, dar şi pe babuinul ăla l-a făcut Dumnezeu...

Şi acele, şi teoriile, toate merg pe ideea de armonie. Pe nevoia de armonie pe care o avem cu toţii, în varii feluri, în fiecare zi. Vrem să ne iasă lucrurile, „să se lege“, precum spuneam, pe cît mai multe tronsoane.  

Vrem, de pildă, să arătăm „perfect“: să fim slabi, fără riduri, eventual mereu bronzaţi, îmbrăcaţi sexi, dar şi rafinat, neostentativ, în ipostazele noastre de dive ori cuceritori aruncaţi prin lumea dezlănţuită. În postura asta ne facem „intrările“, prin diverse locuri, semeţi şi în plină reprezentare. Cît ne ţin băierile.  

Imediat după, trebuie, însă, să facem faţă într-o cu totul altă situaţie. Trebuie să prezentăm o lucrare, la o conferinţă, să zicem, în faţa altor cel puţin 20 de persoane. Latura sexi, desigur, ne poate folosi indirect, dar, dacă e să ne facem de rîs în privinţa conţinutului a ceea ce prezentăm, toată povestea cu aparenţele se estompează. Aşa că abordăm, pe cît putem, o alură sobră, serioasă şi profundă... Uşor polemică şi combativă, dacă e cazul...

„Prestăm“ alte activităţi, de-a dreptul pragmatice, dacă vindem sau închiriem ceva, prezentăm un proiect pe care vrem să-l „implementăm“ ori pentru care ne dorim să luăm finanţări: sîntem, brusc, „profi“, eficienţi şi pragmatici, foarte adaptaţi timpurilor noastre, la curent cu tot ce mişcă şi gata de acţiune...

Ne facem toate treburile astea, în armonie sau nu cu noi înşine, în armonie sau nu între ele, şi încercăm să ne îndreptăm spre casă. Singuri în maşinile noastre, în mijlocul mulţimilor şerpuitoare, cu care, de cele mai multe ori, nu ne prea simţim în armonie. Ne îndreptăm spre case unde, cel puţin teoretic, dăm de pămînt cu carapacele sexi, serioase ori eficiente şi ne punem boneta de... umani, degajaţi, calzi, eventual şi altfel de sexi. Dacă reuşim asta, cu toate îmbinările prealabile, gata şi cu tristeţile de la ace, şi cu emoţiile reprimate. Armonia, cîtă o fi, e posibil să-şi intre-n drepturi...