Luptă şi epuizare

Nu am crezut niciodată destul, à la Coşbuc, că viaţa e o luptă în sensul cel mai direct posibil. În sensul în care te scoli, în fiecare zi, de dimineaţă, şi, programatic, te lupţi pentru supravieţuire. Supravieţuire pe care o fărîmiţezi şi o porţionezi pe zile, în aşa fel încît în fiecare zi să poţi lupta pentru ceva mic şi concret, ce poate fi „acoperit“.

Asta se întîmplă atunci cînd ai pe cineva apropiat foarte bolnav, şi faci „totul“ să-l ţii pe linia de plutire. Atunci, ca în filmele cu supereroi, întreaga existenţă se structurează pe învingerea a ceva: ori a unui amănunt practic, ori a unuia medical.

Deodată, dintr-o persoană cît de cît calină şi visătoare, care se scoală de dimineaţă şi citeşte cîteva pagini din ce carte îi trece ei prin minte, ţesînd vesel proiecte nerealiste şi interminabile, devii... stîlpul familiei. Omul care se luptă cu instituţiile, pe viaţă şi pe moarte. Doar cînd am născut copilul am mai avut această îngrozitoare senzaţie de responsabilitate. Ţin minte că atunci am întrebat, cu naivitate, o prietenă psiholog cînd trece povestea asta cu responsabilitatea, la ce vîrstă? Cînd mi-a răspuns că „niciodată“, am avut o lungă depresie.

La o vîrstă, răspunderea asta se mută şi asupra membrilor seniori ai familiei. Cu toţii ajung să depindă de tine: dacă nu faci ce trebuie pentru ei, se prăbuşesc de-a binelea. Şi nu-i o joacă. Nu face parte din jocurile gureşe ale veşnicei adolescente care-ţi doreai să fii, şi, tot ca în cazul bebeluşului, e fără termen-limită. Ba, mai mult, dacă în cazul copilului lucrurile se simplifică pe măsură ce acesta creşte, în ce-i priveşte pe vîrstnici, din păcate, situaţiile alunecă pe pante vădit descendente.

Şi momentele în care îi vezi pe oamenii dragi din jurul tău cum devin fragili sînt aproape insuportabile. Îmi aduc şi acum aminte cum l-am simţit, pe cînd aveam vreo 14 ani, pe tatăl meu atît de fragil, pe cînd mergeam împreună sub o umbrelă pe şoseaua Giurgiului.

Fragilitatea asta dureroasă te face să vrei să lupţi. Să lupţi, cu îndîrjire, pentru fiecare moment bun al omului la care ţii şi pe care nu ştii cît îl mai poţi avea lîngă tine. Şi să te transformi, astfel, într-un personaj negativ şi incomod pentru mulţi. Un personaj intransigent, excesiv de critic, fără nuanţe sau umor.

Nu o înţelegeam destul pe mama mea, cînd se bătea cu toţi pentru toate, inclusiv pe vremea lui Ceauşescu. Cînd mergeam cu ea şi cu fiul meu la mall, după Revoluţie, ea se certa, zgomotos, pentru fiecare amănunt care nu era în regulă. Pentru orice măruntă încălcare a drepturilor de consumator. La fel cum o făcea şi dacă i se încălca vreun drept privind spaţiul comun de la bloc, liniştea ei, măsurarea facturilor. O făcea singură, fără să fie susţinută de vreun bărbat, fiind o feministă şi o avangardistă mereu. Impecabil îmbrăcată şi aranjată, cu o siguranţă de sine demnă de invidiat, mama mea se bătea pentru orice. Şi în general reuşea, în ciuda remarcilor răutăcioase ale unora şi-ale altora, ori a antipatiilor pe care le stîrnea.

Pe vremea aceea, probabil ca reacţie la combativitatea ei, îi ţineam discursuri pacifiste, pe linie post-flower power, despre rezolvarea paşnică a conflictelor, iubire şi înţelegere între oameni. Acum, cînd, într-o situaţie-limită, m-am trezit brusc responsabilă cu toate, descopăr că am devenit şi eu o... scandalagioaică ce stîrneşte antipatii. Din fata „delicată“ de altădată, luptîndu-mă, pînă la urmă, pentru supravieţuire, se pare că am reuşit să devin spaima unora şi altora. A unor oameni care nu sînt învăţaţi, probabil, cu conflictele deschise şi cu lupta cea dreaptă, ci cu lucrurile învăluite şi mişculaţiile.

E nostim, dacă ai un ego gonflat, te poţi simţi chiar un soi de supererou. De fapt, e cît se poate de obositor: atît de obositor, încît rişti, uneori, să adormi pe scaun în autobuz, la film sau la spital. Am ajuns şi eu la concluzia – pe care am contestat-o mereu – că în România e greu să trăieşti, mai ales cînd ai probleme. Că sistemul nu te ajută, iar soluţiile personale funcţionează, cu chiu, cu vai, dar te epuizează. Luptele astea cu mori de vînt de toate felurile sînt prea mari pentru nişte cetăţeni atît de mici. Puţină normalitate, poate?