Luptă şi epuizare

Publicat în Dilema Veche nr. 537 din 29 mai - 4 iunie 2014
Oameni, locuri şi şocuri jpeg

Nu am crezut niciodată destul, à la Coşbuc, că viaţa e o luptă în sensul cel mai direct posibil. În sensul în care te scoli, în fiecare zi, de dimineaţă, şi, programatic, te lupţi pentru supravieţuire. Supravieţuire pe care o fărîmiţezi şi o porţionezi pe zile, în aşa fel încît în fiecare zi să poţi lupta pentru ceva mic şi concret, ce poate fi „acoperit“.

Asta se întîmplă atunci cînd ai pe cineva apropiat foarte bolnav, şi faci „totul“ să-l ţii pe linia de plutire. Atunci, ca în filmele cu supereroi, întreaga existenţă se structurează pe învingerea a ceva: ori a unui amănunt practic, ori a unuia medical.

Deodată, dintr-o persoană cît de cît calină şi visătoare, care se scoală de dimineaţă şi citeşte cîteva pagini din ce carte îi trece ei prin minte, ţesînd vesel proiecte nerealiste şi interminabile, devii... stîlpul familiei. Omul care se luptă cu instituţiile, pe viaţă şi pe moarte. Doar cînd am născut copilul am mai avut această îngrozitoare senzaţie de responsabilitate. Ţin minte că atunci am întrebat, cu naivitate, o prietenă psiholog cînd trece povestea asta cu responsabilitatea, la ce vîrstă? Cînd mi-a răspuns că „niciodată“, am avut o lungă depresie.

La o vîrstă, răspunderea asta se mută şi asupra membrilor seniori ai familiei. Cu toţii ajung să depindă de tine: dacă nu faci ce trebuie pentru ei, se prăbuşesc de-a binelea. Şi nu-i o joacă. Nu face parte din jocurile gureşe ale veşnicei adolescente care-ţi doreai să fii, şi, tot ca în cazul bebeluşului, e fără termen-limită. Ba, mai mult, dacă în cazul copilului lucrurile se simplifică pe măsură ce acesta creşte, în ce-i priveşte pe vîrstnici, din păcate, situaţiile alunecă pe pante vădit descendente.

Şi momentele în care îi vezi pe oamenii dragi din jurul tău cum devin fragili sînt aproape insuportabile. Îmi aduc şi acum aminte cum l-am simţit, pe cînd aveam vreo 14 ani, pe tatăl meu atît de fragil, pe cînd mergeam împreună sub o umbrelă pe şoseaua Giurgiului.

Fragilitatea asta dureroasă te face să vrei să lupţi. Să lupţi, cu îndîrjire, pentru fiecare moment bun al omului la care ţii şi pe care nu ştii cît îl mai poţi avea lîngă tine. Şi să te transformi, astfel, într-un personaj negativ şi incomod pentru mulţi. Un personaj intransigent, excesiv de critic, fără nuanţe sau umor.

Nu o înţelegeam destul pe mama mea, cînd se bătea cu toţi pentru toate, inclusiv pe vremea lui Ceauşescu. Cînd mergeam cu ea şi cu fiul meu la mall, după Revoluţie, ea se certa, zgomotos, pentru fiecare amănunt care nu era în regulă. Pentru orice măruntă încălcare a drepturilor de consumator. La fel cum o făcea şi dacă i se încălca vreun drept privind spaţiul comun de la bloc, liniştea ei, măsurarea facturilor. O făcea singură, fără să fie susţinută de vreun bărbat, fiind o feministă şi o avangardistă mereu. Impecabil îmbrăcată şi aranjată, cu o siguranţă de sine demnă de invidiat, mama mea se bătea pentru orice. Şi în general reuşea, în ciuda remarcilor răutăcioase ale unora şi-ale altora, ori a antipatiilor pe care le stîrnea.

Pe vremea aceea, probabil ca reacţie la combativitatea ei, îi ţineam discursuri pacifiste, pe linie post-flower power, despre rezolvarea paşnică a conflictelor, iubire şi înţelegere între oameni. Acum, cînd, într-o situaţie-limită, m-am trezit brusc responsabilă cu toate, descopăr că am devenit şi eu o... scandalagioaică ce stîrneşte antipatii. Din fata „delicată“ de altădată, luptîndu-mă, pînă la urmă, pentru supravieţuire, se pare că am reuşit să devin spaima unora şi altora. A unor oameni care nu sînt învăţaţi, probabil, cu conflictele deschise şi cu lupta cea dreaptă, ci cu lucrurile învăluite şi mişculaţiile.

E nostim, dacă ai un ego gonflat, te poţi simţi chiar un soi de supererou. De fapt, e cît se poate de obositor: atît de obositor, încît rişti, uneori, să adormi pe scaun în autobuz, la film sau la spital. Am ajuns şi eu la concluzia – pe care am contestat-o mereu – că în România e greu să trăieşti, mai ales cînd ai probleme. Că sistemul nu te ajută, iar soluţiile personale funcţionează, cu chiu, cu vai, dar te epuizează. Luptele astea cu mori de vînt de toate felurile sînt prea mari pentru nişte cetăţeni atît de mici. Puţină normalitate, poate?

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Cum a slăbit Damian Drăghici aproape 70 de kilograme. „Am avut zile când puteam să trăiesc doar din zahăr” VIDEO
Artistul, care a dezvăluit cum s-a transformat din punct de vedere fizic și mental, povestit că cea mai mare luptă pe care a dus-o a fost cea cu zahărul, și nu cea cu kilogramele.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.