Tăcerea
Am făcut, mereu, parte din categoria oamenilor agitaţi, a celor care cred că rezolvarea lucrurilor din jurul lor depinde de cît de repede şi de bine dau ei din mîini şi din picioare. A celor care cred că-şi ţin destinul în mîini – în sensul că, dacă acţionează rapid şi zgomotos, ajung la rezultatul scontat.
La şcoală, dacă-mi plăcea un băiat, mă dădeam peste cap să mă bage în seamă şi să aflu lucruri despre el. Profesional, dacă voiam o informaţie despre ceva, dădeam mai multe telefoane decît era nevoie, consultîndu-mă cu x persoane „experte“ în domeniu, după care îmi organizam întîlniri cu ele, ca să fiu şi mai bine documentată... Dacă aveam o problemă, de orice fel, îmi sunam prietenii, le povesteam şi mă sfătuiam, iarăşi, lung şi zgomotos.
Mai tîrziu, cînd eram îndrăgostită, îmi sunam disperată iubitul să nu cumva să pierd vreun moment din preţioasa lui viaţă. Apoi, cînd s-au inventat sms-urile, trimiteam cu duiumul, ca să explic orice moment... neelucidat, perfect, faţă-n faţă. Cu oamenii apropiaţi aveam interminabile discuţii de principiu despre lucruri în care credeam – de ce şi cum le puteam pune în practică. În disputele domestice, şi nu numai, aveam întotdeauna ceva de spus, ceea ce ducea la altercaţii fără sfîrşit.
Pe scurt, cred că facem parte, cel puţin unii dintre noi, dintr-o lume zgomotoasă, în care ne rezolvăm problemele sau ne trăim bucuriile vociferînd excesiv. Pînă la urmă, şi mulţimea talk-show-urilor televizate, la care, de cele mai multe ori, se bate apa-n piuă, sînt o dovadă. Precum şi discursul politic stufos, dar lipsit de substanţă şi plin de irealităţi.
Şi, în general, „vrăjeala“ de orice fel, ca să nu zic gargara, care se practică în orice situaţii pe care nu le stăpîneşti suficient, ca să ieşi din încurcătură, sau ca să ieşi mai bine decît ai face-o dacă n-ai spune nimic. De la dialoguri cu autorităţile sau la locul de muncă, pînă la relaţii personale în care vrei să impresionezi pe cineva, dar, de fapt, nu prea ai cu ce. Cum se spune – „să-l/ s-o faci din vorbe“.
O soluţie radicală la acest tip de lume a gargarei poate fi... însăşi tăcerea. Să nu mai vorbim atît dacă nu avem ce spune cu adevărat. Să învăţăm să şi ascultăm, căci, se ştie, la noi conversaţiile sînt, de multe ori, o suprapunere de discursuri în care nici unul nu-l ascultă pe celălalt, ci e doar mulţumit să se audă pe sine...
Ideea mi-a venit de la un preot pe care-l cunosc, care, ca să aducă pacea în familia sa, şi-a impus un legămînt de tăcere. Orice i-ar fi spus nevasta, nu se mai lăsa... provocat, tăcea... şi atît. Se pare că acest demers a funcţionat. Se pare că a rezolvat vechiul conflict între dreptate şi pace, evident, în favoarea păcii.
Tăcerea îşi are, şi ea, desigur, riscurile ei. Poate fi interpretată, de multe ori, negativ: nu spui nimic, deci nu eşti de acord. E o dezaprobare mută, uneori mai dureroasă decît orice verbalizare inutilă. E grea şi, pentru cel care o practică, e, desigur, un exerciţiu de voinţă. Te abţii să spui ce ai de spus, ţii în tine şi fierbi mocnit în interior, riscînd un accident vascular...
Ideea e să mai taci, din cînd în cînd, şi nici să nu fierbi. Să nu te supere chestia asta. Să o faci de bunăvoie şi nu în toate situaţiile. Sînt, indubitabil, momente în care e cazul să vorbeşti. Există discuţii fructuoase între un maestru şi discipolul lui; altele, extraordinare între prieteni, şi unele, revelatoare, între iubiţi. Există small talk-ul scurt, dar necesar, cu reprezentanţii serviciilor, cei familiari şi fideli, pe care te bucuri că-i ai. Şi, desigur, discuţiile...profesioniste, la preot ori la psihanalist... Nici o mică bîrfă, ar spune unii, nu strică din cînd în cînd... Şi nici izbucnirile de protest în relaţie cu autorităţile neglijente şi absurde...
Toate astea sînt OK, dar cu măsură. Pur şi simplu, poate că, uneori, ar fi bine să ne gîndim înainte să vorbim cu orice preţ. Şi în loc să apreciem gargara, să-i dăm o şansă şi tăcerii, măcar celei ocazionale. Celei care presupune o oarecare reflectare înainte de rostire. Celei care poate fi interpretată, căreia i se pot găsi varii sensuri, şi care mai lasă loc interpretărilor, meditaţiei şi... păcii.
