Fundături de toate zilele

E interesant şi înnebunitor, în acelaşi timp, să constaţi cum, zi după zi, în situaţii similare sau nu neapărat, de-a lungul anilor, faci aceleaşi gesturi. Urmezi un pattern, cvasiinconştient, atît în majoritatea gesturilor de zi cu zi, cît şi, din nefericire, şi în cele, să le zicem, excepţionale.

Ai senzaţia, după un număr de ani, că te afli în jocurile din revistele de copii de altădată, gen Roudoudou şi Riquiqi, ori Disneyland şi Mickey Mouse (toate disponibile, pe atunci, cu o mică şpagă, la chioşcul de ziare de pe la Piaţa Progresul). Jocurile în care, ca să ajungi din punctul A în punctul B, trebuia să alegi drumul corect, din mai multe variante îmbîrligate. Dintre care majoritatea sfîrşeau într-o fundătură.

Asta este senzaţia pe care o ai (sau cel puţin eu, una, o am), de multe ori, şi în existenţa cotidiană: în lumea mică în care te zbaţi, chiar dacă vrei să faci schimbări radicale, ori s-o iei de la început, sfîrşeşti, de multe ori, într-o fundătură. De fiecare dată, aparent, alta, de fapt, în esenţă, cam aceeaşi.

Datele fiecăruia, peste care nu putem cu totul să sărim, în ciuda eforturilor de autoperfecţionare, de abţinere, de voinţă, ne conduc, pînă la urmă, spre aceleaşi destinaţii. Unii sînt mai apţi pentru schimbare şi încearcă formule mai diversificate. Alţii sînt mai conservatori şi jonglează cu aceleaşi bile, o viaţă întreagă, făcînd combinaţii incredibile şi, de multe ori, patetice, între ele.

De pildă: nu-ţi reuşeşte un proiect? În sensul că, observi că, de cîte ori începi ceva, nu-l poţi duce la capăt. Nu orice, ci un anumit gen de proiecte, care cer lucru minuţios şi pe alocuri plicticos, cu o doză de rutină şi multă perseverenţă. Observi că nu poţi să duci asemenea proiecte la bun sfîrşit, că e unul din pattern-urile negative. Ce faci, ca urmăritor de drumuri înfundate, din revistele pentru copii de altădată? Reîncepi, cu fiecare venire a toamnei, un alt proiect similar, după ce l-ai lăsat neterminat pe precedentul. De ce? Că aşa îţi vine, şi dintr-o cvasiinconştienţă, care generează un sentiment de prăbuşire, undeva pe la mijlocul proiectului, eventual în plină vară şi căldură, şi un altul, de veşnic reînceput şi exaltare, odată cu venirea toamnei...

La fel cu iubirile. Normal, cu toţii cam avem un pattern, şi acolo. Alegem într-un fel al nostru, secret şi personal, după nişte criterii cărora numai noi înşine le putem da seamă. Cei mai mulţi dintre noi avem senzaţia că alegem, de fiecare dată, la fel, repetînd aceleaşi greşeli. Desigur, bucurîndu-ne şi de acelaşi tip de momente bune. Nu pot uita cînd un prieten, care divorţase, dar despre care nu ştiam că o făcuse, ne-o prezintă pe fata cu care era: semăna atît de mult cu cea de care divorţase, încît am fost convinşi că e tot ea, şi şocaţi cînd am aflat că e o alta... Altfel, e deja un loc comun că, de multe ori, „fetele bune“ aleg băieţii răi, de fiecare dată, care le impresionează puternic pe termen scurt, iar apoi dau bir cu fugiţii...

La fel, în chestiuni financiare, sîntem aplecaţi ori spre risipă, ori spre zgîrcenie, şi, mai rar, cred, spre o gestionare fermă şi echilibrată a resurselor. Şi, oricît ne străduim, facem un timp lucrurile cum trebuie, şi apoi o dăm în bară – după standardele medii generale. Sau, după ale noastre, ne permitem să fim puţin fericiţi, cumpărîndu-ne, de pildă, un vraf de cărţi, trei căni, cinci pisici decorative şi două-trei boarfe, care nu doar ne epuizează bugetul, ci ne şi îndatorează.

Lista ar putea continua la nesfîrşit: ţinem o dietă straşnică, dar, într-o seară, cînd sîntem deprimaţi sau, dimpotrivă, prea binedispuşi, mîncăm ca sparţii, în special pîine şi dulciuri; nu bem nimic şi, deodată, cînd ieşim cu un prieten, dăm gata o sticlă de vin...

Toate drumurile astea încurcate, amestecate cu excese şi abţineri, nu pot naşte decît un puhoi de vinovăţii. Vinovăţii care ne fac trişti şi frustraţi, în general. În consecinţă, cred eu, cel puţin în ce mă priveşte, soluţia nu e alta decît constatarea şi o continuă strădanie, dar una necrispată şi neîncrîncenată.