Intermezzo-uri şi deturnări

Deşi pe vremea lui Ceauşescu, părinţii m-au educat, atunci, ca pe un copil al zilelor de acum - în copilăria mică şi un pic mai mare, mă tîrau mereu la tot soiul de activităţi, care de care mai benefice pentru sănătatea mea fizică ori mentală: gimnastică medicală (în grupe de copii care făceau, printre altele, căţeluşi cu cozile sus şi broscuţe), exerciţii de ochi (unde vedeai doi băieţaşi, care, la un moment dat, se suprapuneau), ore de engleză şi apoi de franceză... Eu eram un copil liniştit şi, singură la părinţi fiind, eram genul care învăţase să nu se plictisească niciodată. Atîta timp – cum ar comenta azi psihologii de serviciu – cît nevoile emoţionale erau satisfăcute (şi erau din plin, părinţii mei excelau la chestia asta), o cameră plină de jucării, cum aveam eu acasă, dar şi o curte aproape goală, cum aveam la bunici, mi-erau suficiente să-mi umple timpul. Posedam, oricum, imaginaţie: cea mai grozavă unealtă de jucat dintre toate, care nu mă abandona niciodată – singura ei problemă fiind că, uneori, o lua razna peste graniţele permise şi punea niscaiva probleme morale (dar îi învăţai limitele din mers...). Lumea de obiecte mici şi aparent imobile se punea în mişcare una-două, datorită acestei imaginaţii. La fel, în curtea cu cîteva flori, ziduri şi poteci, o minge bătută la perete putea oferi nebănuite perspective (de la „dacă reuşesc să o bat la zid de 121 de ori la rînd, mă iubeşte“, pînă la scenarii de poveşti între două lovituri de picior...).  

Revenind: de cîte ori mă purtau pe la diversele activităţi (care, de altfel, se desfăşurau sub oblăduirea unor persoane cît se poate de plăcute...), nu-mi doream decît să se întîmple ceva în locul respectiv. Nu catastrofic, ceva minor, dar care să contramandeze acţiunea prevăzută şi regulamentară.  

Pe scurt, programul strict – repet, deşi plăcut – dintr-o perioadă a copilăriei, în loc să mă disciplineze, m-a dezorganizat definitiv. La maturitate (dacă poate fi numită aşa perioada cînd termini facultatea, la 21 de ani, şi vrei să te apuci de lucru), nu m-am putut adapta nici unei slujbe cu program fix. Angajată în locuri cu program destul de lejer, m-am apucat să-mi concep singură propriile orare, foarte amănunţite, de genul: „Ora 7 – sculare; ora 7,30 – gimnastica de dimineaţă, 30 de minute; ora 8 – cititul ziarelor; ora 8,30 – citit chestii teoretice“ etc. 

Problema, însă, s-a dovedit următoarea: cu cît mai amănunţite erau programele, cu atît mai dezastruoasă era respectarea lor. Impulsul de a face pe invers era mai puternic decît dorinţa de conformism: chiar dacă eu, singură, îmi impusesem programul, tot eu eram cît se poate de fericită să îl calc. Un spirit distructiv şi, mai ales, absurd, de rebeliune, mă făcea să fac lucrurile pe invers. Exact ca la examene: în perioadele de dinaintea lor am citit cel mai mult din viaţa mea, dar ceva aproape cu totul diferit decît ceea ce era obligatoriu... Deturnările erau delicioase şi-ţi dădeau un sentiment de putere. (E adevărat că, după un timp, acesta se transforma într-unul de vinovăţie şi neputinţă, cînd vedeai că nu eşti capabil să-ţi duci treburile la bun sfîrşit.) La fel – intermezzo-urile.  

În programul de atunci, intermezzo-urile erau drumurile între locuri. Îmi plăceau la nebunie drumurile astea, ori cu bunicul meu, care alerga ca vîntul, cu uriaşa-i servietă purtătoare de orice pe umeri, ori cu tatăl meu, care mă... teleporta imediat ce puneam piciorul în troleibuzul 82 de atunci, într-o lumea paralelă, a imaginaţiei noastre comune... Drumuri în urma cărora, sincer, nu-mi doream să ajung niciunde. Iubeam mult mai mult drumul în sine decît scopul lui, care mi-era destul de indiferent.  

Parcursul mi-a devenit, cu timpul, în orice m-am apucat să fac, mai important decît rezultatul. Rezultat care se pierdea undeva în ceaţă. O deformare a percepţiei capătului de drum. Deformare pe care o conştientizez şi mă străduiesc s-o remediez. Şi care mi-a revenit în minte şi în scris în urma unui drum parcurs recent: un drum în sine, pînă-ntr-un oraş de provincie şi-napoi, oraş în care nu a trebuit să rămîn deloc. Un drum în buclă, aproape fără capăt (în cazul în care punctul de pornire nu se pune).