Despre timpul ireversibil
În Deşertul tătarilor, al lui Dino Buzzati, timpul nu poate fi stăpînit. Ori trece mult prea încet, cel puţin aparent, ori mult prea repede. Ca şi în Muntele vrăjit al lui Thomas Mann (evident, altfel).
Repartizarea locotentului Giovanni Drogo la singuratica, izolata Fortăreaţă şi şederea lui de durată acolo, în locul unde nu se întîmpla nimic, dar se aştepta, duce la o altă perspectivă asupra timpului. Întîi – una excesiv de optimistă, datorată aşteptării aparent fără limită, şi tinereţii: „Viaţa i se părea inepuizabilă – iluzie îndărătnică –, deşi tinereţea începuse deja să i se ofilească. Dar Drogo nu voia să ştie de timp. (…) «Cît timp mai am înainte!» se gîndea. Şi totuşi, auzise spunîndu-se că există oameni care, la un moment dat (părea atît de straniu!) se pregăteau să aştepte moartea, acest fenomen atît de binecunoscut şi absurd, care nu părea să aibă nici o legătură cu el.“
Şi pentru Hans Castorp, din Muntele vrăjit, timpul părea a fi aproape infinit, la începutul şederii în sanatoriu. Dar pentru el „sejurul“ acolo e, de fapt, viaţă, oferindu-i experienţele vitale: dragoste, un maestru – ba chiar mai mulţi – de la care putea învăţa lucruri esenţiale, o lume… Pe cînd Fortăreaţa lui Drogo e goală de orice: nu numai că acolo nu se întîmplă nimic şi aşteptările sînt deşarte, dar statul în acel loc izolat îl face să nici nu se mai poată adapta la vechea lui viaţă. Adăstarea acolo e drumul spre moarte. Doar că Drogo nu realizează asta de la început. E adevărat, şi sfîrşitul lui Hans Castorp e tot moartea – dar una ce a urmat vieţii... Pe cînd cea a lui Drogo e una ce pare să fi venit după… nimic. O moarte care nu s-a sfiit să se arate după o viaţă zadarnică.
Cel puţin la început, locotenentul Drogo nu-şi dă seama de efemeritatea vieţii, combinată cu eternitatea zădărniciei ei. La Fortăreaţă, el crede că stă pentru puţin timp, că va fi transferat (aşa cum şi Hans Castorp crede că va tot pleca de la sanatoriu). Trăieşte mereu nu într-un prezent, nici măcar într-un viitor apropiat. Ci într-un condiţional ce i se pare viitor: „Şi Drogo se leagănă în iluzia unei glorioase revanşe, cu o scadenţă lungă, crede că mai are încă în faţă o imensitate de timp disponibil şi renunţă astfel la lupta măruntă pentru viaţa de fiecare zi.“
După această privire plină de speranţă, urmează senzaţia premonitorie de nelinişte: „De la o vreme, într-adevăr, o teamă pe care nu izbutea s-o desluşească îl urmărea fără încetare. Impresia că într-o zi avea să-şi dea seama că e prea tîrziu, că ceva foarte important avea să se petreacă şi să-l ia prin surprindere.“ Apoi urmează înţelegerea propriu-zisă a situaţiei: „Drogo înţelese (…) că el ajunsese dincolo de culmea vieţii, trecînd de partea celor bătrîni. Giovanni privea în jurul lui înspăimîntat, simţind cum apune propriu-i destin.“ Înţelegea cum timpul îi scapă printre degete, înainte de a apuca să facă ceva.
Aceeaşi înţelegere o ai cînd îţi moare cineva apropiat. Cineva cu care te sfătuiai în mai tot ce făceai, cu care analizai ce făceai. Sentimentul că n-ai putut duce lucrurile pînă la capăt, ca să te integrezi în timpul celui apropiat, care nu mai este. Că te-ai lăsat furat de micile şi insignifiantele fracţiuni de timp ale fiecărei zile capricioase şi leneşe, şi nu ai mai văzut fluxul central al timpului, mai ales din perspectiva celui drag de lîngă tine. Că timpul lui ţi-a scăpat din mînă pentru fleacurile tale.
Iremediabil şi ireversibil (sînt bune şi cuvintele astea cu „i“ – nu-i aşa? – măcar în situaţii dificile…). Dac-ai mai fi avut puţin timp, zici, i-ai fi arătat că poţi. Că poţi fi mai bun, poţi face mai mult, că poţi fi omul model, aproape perfect, pe care crezi tu că celălalt şi l-ar fi dorit.
Altfel, nu-ţi rămîne decît să te resemnezi precum locotentul Drogo în final. Deşi nu a făcut nimic, nu a mai reuşit nici să iasă din camera de la hanul unde trăsese (alungat fiind de la Fortăreaţă, cînd nu mai era de ajutor), totuşi, la sfîrşit, înainte să moară, zîmbeşte. Zîmbeşte „în întuneric, deşi nu-l vede nimeni“. Acceptă, pînă la urmă, ironia şi absurditatea propriei vieţi. Şi timpul ireversibil care-ţi scapă, tragic, printre degete.
