Uneori, cînd e frumos afară și lucrurile merg bine și pe să-i zicem dinăuntru (depresia mai scade, nu ești pe moarte, iubirile se mai leagă, familia e în status quo și ai cît de cît bani de-o pîine, o bere și o carte) lumea din jur, pe care o străbați, pare să țină cu tine. Ca-n basme.
Cînd te muţi într-o casă nouă, evident că nici prin gînd nu-ţi trece că va ajunge vreodată doar un depozit semiabandonat de obiecte şi că, în cele din urmă, va intra, într-o complet altă formă, pe mîna unor necunoscuţi.
Gravity, filmul pentru care Alfonso Cuaron a luat Oscarul pentru regie, este, printre altele, despre singurătate. Evident că deriva spaţială în care plutesc aşa de măiastru personajele (de altfel, a luat şi Oscarul pentru efecte speciale, şi pentru imagine) e una metaforică, a vieţilor noastre cele de toate zilele.
Recunosc, de la bun început, că nu am fost niciodată o persoană responsabilă în ceea ce priveşte energia electrică. Nu mi-am adus niciodată aminte la timp să sting luminile în camerele din care ieşeam sau să scot încărcătorul mobilului din priză (unde poate să zacă zile întregi).
În anii 90, erau puține magazine deschise noaptea. Le numărai pe degete și nu găseai mare lucru-n ele. Cu toate acestea, mă bucuram că existau: reprezentau o promisiune, ce-i drept incertă, spre altceva.
Am văzut, de curînd, un film care mi s-a părut un fel de cumul a mai tot ce au început să însemne poveştile în lumea de azi: Poveste de iarnă (Winter’s Tale, 2014, în regia lui Akiva Goldsman, cu Colin Farrel, Russel Crowe, Jessica Brown Findlay, Jennifer Connely, după romanul lui Mark Helprin).
Oamenii din jurul nostru (şi noi printre ei...) îşi văd, în general, cuminţi sau nu, de vieţile lor uniforme şi înecate în rutină. Se scoală de dimineaţă, se duc la serviciu, se hrănesc, pe ei şi pe copiii lor, se culcă. Între... mai citesc, se mai distrează, mai cumpără, mai învaţă, mai fac sport, mai călătoresc, mai creează cîte ceva.
Era una dintre puținele vecine pe care nu aveam cum să n-o țin minte: mai mult decît prezentabilă, frumoasă și cu un soi de prestanță să nu zicem chiar nobiliară, cu o poveste de dragoste în spate, dar și una de mici mizerii inevitabile între locatari.
Cînd am fost pentru prima dată în Italia, în Toscana, am simţit că acolo e „locul“ pentru mine. Locul în care mi-ar plăcea să trăiesc, locul în care nimic nu mi se părea urît, obişnuit, lipsit de farmec sau valoare. Vorbind cu unii şi cu alţii, am constatat că nu sînt, nici pe departe, singura care gîndeşte şi simte aşa.
În ultimii aproximativ zece ani, am tot călătorit, pentru nu prea lungi durate, prin diverse locuri europene. Locuri frumoase, istorice, cu multe de văzut şi la fel de multe de consumat. Evident, diferite între ele; dar şi asemănătoare, dacă nu în arhitectura oraşelor şi mentalităţile locuitorilor acestora, măcar în rutina călătoriilor.
Era o vreme cînd stratul de zăpadă, cu cît era mai mare, cu atît mă bucura mai mult. Şi asta nu „în staţiunile montane“, pentru că aş fi fost vreo schioare învederată. Nu. Ci chiar aici, în bătrînul şi, uneori (rareori?), bunul Bucureşti.
În ultima vreme, s-au întîmplat cel puţin două tragedii care ar fi putut fi prevenite: moartea lui Ionuţ Anghel, copilul de 4 ani sfîşiat de maidanezi, şi moartea Aurei Ion şi a lui Adrian Iovan. Amîndouă ne-au zguduit, la propriu, pe noi, cei care, altădată, poate, am fi stat cuminţi şi pasivi în fotoliile noastre de spectatori TV.
În de mult clasicul său Şocul viitorului, Toffler identifica şi definea conceptul de „tranzienţă“: „Tranzienţa este noua «instabilitate» în viaţa de fiecare zi. Ea se exprimă printr-o senzaţie, un sentiment de nepermanenţă. Tranzienţa poate fi, de fapt, definită în mod mai precis prin viteza cu care se modifică relaţiile noastre.
O mare parte din viaţă ne-o petrecem, vrînd-nevrînd, făcînd lucruri... mici. Aparent sau nu insignifiante. Şi, de cele mai multe ori, agasante. Care sînt aceste lucruri care ne umplu, dar mai ales ne consumă timpul? Evident, utilitarele.
Jan Albu e un pictor interesant, ale cărui lucrări, în general cu tematică mitologică, dovedesc forță și capacitatea de a crea o lume fantastică. Dar Jan Albu e și un personaj (care apare, de altfel, adeseori și în propriile lucrări) cu o biografie neobișnuită.
Viaţa în zilele de sărbătoare, mai ales în perioada Crăciunului şi a Anului Nou, nu se desfăşoară întîmplător, ci conform unor ritualuri bine stabilite, aparent leneşe, dar, de fapt, destul de stricte în aşa-zisa lor nemişcare.
Desigur, orice final de an e un moment al bilanţului. Aşa cum ştim şi de la Scrooge, de altfel, orice bilanţ e dificil, chiar dacă, la prima vedere, pare pozitiv: dacă ai realizări profesionale formidabile, ştim – (şi) din filmele de Crăciun – că nu e în regulă: înseamnă că ţi-ai neglijat, pe undeva, viaţa personală.
Imaginea standard-idilică a Crăciunului, cea la care aspirăm cu toţii, zice-se, e, printre altele, cea pe care cîntecele de Crăciun, cele binecunoscute, o impun. Le auzim de atîtea ori, cînd ne e lumea mai dragă, încît nu rezistăm şi, pînă la urmă, ne dorim să trăim ca-n ele, măcar parţial.
De ce creaturi? De Crăciun tot făceam numerele noastre tradiţionale, cu moş, porc, daruri... Anul trecut abia am mai diversificat trend-ul, trecînd pe... minuni şi miracole.
Recunosc că nu mă pot abţine să nu scriu cîte ceva despre filmele de Crăciun, în fiecare an, pe vremea asta. Mai ales că la Diva Universal pot fi văzute de trei ori pe zi, de la sfîrşitul lui noiembrie...
De ani, constat că există un moment, cam înaintea fiecărei sărbători importante (şi, de cele mai multe ori, vesele) în care te afli... singur şi, de multe ori, trist. Ori măcar melancolic, meditativ, încă necopt pentru bucuria „obligatorie“.
De multe ori, în varii circumstanţe, cel puţin eu, una mă întreb dacă mă potrivesc sau nu în locul respectiv. Dacă am ce căuta în acel grup de persoane, din care am ales, mai mult sau mai puţin de bunăvoie, să fac parte pentru o perioadă de timp.
De cînd eram mică şi rămîneam să dorm la bunicii care locuiau la casă, în Bucureşti, mă deranja liniştea. Pe străduţa lor, care dădea spre un parc, nu se auzea, uneori, chiar nimic. Sau, pur şi simplu, se auzea… nimicul.
Nu, cu siguranţă că nu îmi aparţine mie vorba asta plictisită şi acră la adresa Crăciunului. Dar o aud tot mai des în juru-mi, însoţită de: „Parcă timpul ăsta trece mai repede; de altfel, s-a şi demonstrat ştiinţific...“
Mi-a căzut, de curînd, în mînă o carte pe care nu credeam că o voi putea duce la bun sfîrşit: Cultura serviciilor superioare, de Ron Kaufman (Editura Publica, 2013, traducere de Mihaela Sofonea). Pînă la urmă, s-a dovedit chiar palpitantă – e adevărat că nu în totalitate, au existat şi pasaje mai... tehnice.
De vreo trei ani încoace, cred că cele mai interesante şi mai nonconformiste filme pe care le văd în Bucureşti (la Cluj e TIFF-ul...) sînt cele din cadrul „Les Films des Cannes à Bucarest“. În 2010, filmul My Joy (Schastye Moe), regizat de Sergei Loznitsa, mi-a schimbat percepţia despre cît de captivant şi profund poate fi un film a cărui poveste e îngrozitoare şi lipsită de speranţă.
Roxanne, filmul lui Vali Hotea ce a avut premiera de curînd, mi-a adus aminte de diverse poveşti – dacă nu uitate, măcar îngropate – din propria adolescenţă. Ce s-a petrecut în comunism, prin anii ’80.
Ideea din titlu mi-a venit în urma unei observaţii auzite accidental – una, de altfel, arhicunoscută, bătută şi analizată: cea legată de pensionarii care ocupă „degeaba“ mijloacele de transport în comun. O variantă a celebrei „Vă caută moartea pe-acasă...“
Încet-încet, produsele tradiţionale ale bunicii au devenit industrie – mică industrie. Le cumpărăm la preţuri destul de piperate şi în mici şi delicate borcane, de pe unde reuşim să le găsim. Dosarul de faţă îşi propune să observe în ce măsură înlocuim proviziile home made cu o... industrie gospodărească de mic consum. Cum, de ce şi cît facem asta. Şi dacă e cazul să punem întrebarea: „E bine sau e rău aşa
Cam pe la debutul fiecărei stagiuni teatrale, îmi place să încep cu cel puţin două-trei piese... de voie. Dintre cele de entertainment, care desigur că te pun şi pe gînduri, într-o oarecare măsură, dar, în primul rînd, te fac să rîzi.
De Igor Cobileanski ştiam de mulţi ani. Filmele lui, în special Cînd se stinge lumina (2006) şi Saşa, Grişa & Ion circulau, erau vizionate şi apreciate în diverse grupuri de prieteni. Se rîdea şi se plîngea la ele aproximativ în acelaşi timp…
Pe 6 septembrie a.c., scriitoarea şi eseista Mioara Cremene a împlinit 90 de ani. Născută pe 6 septembrie 1923, absolventă de psihologie şi pedagogie la Universitatea Bucureşti, şi de actorie şi regie la Academia de Teatru şi Film, Mioara Cremene locuieşte, din 1970, în Franţa, unde a emigrat împreună cu soţul ei, Sergiu Huzum – operator celebru, inventatorul transtravului, decedat în 2004.
Iarăşi a venit toamna, voi spune de astă dată. Iarăşi s-a mai terminat o vacanţă de vară, şi iarăşi va urma Crăciunul. Sentimentul ciclicităţii devine sensibil mai acut, odată cu trecerea timpului: nu ştiu cum se întîmplă, dar începi să ţii minte mai mult repetiţia în sine, decît evenimentele şi întîmplările luate separat.
Pentru unii dintre roşieni, aurul nu e decît un blestem. Pentru Eugen David, preşedintele organizaţiei nonguvernamentale "Alburnus Maior" (evident, denumirea romană a comunei) - singura, dar puternica voce locală a opoziţiei -, preţiosul zăcămînt nu e, neapărat, o binecuvîntare.
Da, ştiu, majoritatea oamenilor din jurul meu – ca să nu spun toţi... – consideră că orice contact cu Poşta Română e dezastruos: o imensă pierdere de vreme, asociată cu nervi din plin. Aşteptare inutilă şi eficienţă minimă, plus stres fără margini...
Ultimul film al lui Woody Allen, Blue Jasmine (2013), nu se mai înscrie în seria comediilor spumoase, cu doar cîteva nuanţe tragice. E tragic de-a dreptul. Ceea ce, evident, nu-l face mai puţin interesant, ci dimpotrivă.
În perioada Festivalului Dilemei vechi, în Cetatea Alba Iulia, pe Traseul porţilor au fost aşezate tarabe ale meşterilor locali. Unele mai avangardiste, cu bijuterii ori alte accesorii făurite după mintea şi imaginaţia fiecăruia, altele – cu „produse tradiţionale“.
Deodată, regizorii de filme subuşurele şi-au adus aminte că părinţii şi copiii, tinerii şi cei mai copţi decît ei nu se înţeleg atît de uşor. Evident, în epoca schimbărilor super-rapide de tehnologie, discrepanţele intergeneraţionale, cel puţin pe anumite planuri, pot fi mai mari.
Ligia era colega mea de clasă, începînd din clasa a X-a. Am cunoscut-o, împreună cu 30 şi ceva de fete, cînd m-am mutat la Zoia Kosmodemianskaia de atunci, astăzi Şcoala Centrală.
Filmul Captură la dublu (The Heat, 2013), în regia lui Paul Feig, cu Sandra Bullock şi Melissa McCarthy e, aş putea spune, la prima mînă, ciudat. Comedie, dar destul de neagră. Feminist, dar nu în sensul clasic al termenului.
În fiecară vară, la cinema-uri se adună filme apocaliptice şi, evident, cu salvatori din situaţii apocaliptice. Anul acesta sînt cel puţin trei: Man of Steel (Eroul, în regia lui Zack Snyder), World War Z (Ziua Z: Apocalipsa, în regia lui Marc Forster) şi After Earth (1000 post Terra, în regia lui M. Night Shyamalan).
De pe vremea cînd eram elevă, săptămînile de vară în care rămîneam în Bucureşti erau un fel de... probă. De supravieţuire în încremenire. Încremenirea era starea de spirit predominantă a vacanţelor de atunci. În căldura care, pe vremuri, nici măcar nu era aşa de mare, toate se derulau cu încetinitorul: nu era nici o miză, sau cel puţin aşa părea, şi nimic nu avea importanţă...
În România, în micul nostru univers, sîntem obişnuiţi să avem în jur, în general, oameni la fel. Cu trăsături asemănătoare, cam cu aceeaşi culoare a pielii, chiar cu background-uri înrudite: venim, cu toţii, de undeva de la ţară, doar generaţia diferă.
Tema dosarului, „Inima“, de la cord la corazon, a propus-o colega mea, Dana Călinescu. Mi s-a părut o temă... altfel, care pune problemele dintr-o perspectivă mai puţin obişnuită: nu vorbim, evident, strict despre problemele... cardiologice, şi nici (doar) despre iubire.
Sînt zile în care vrei să ieşi pe stradă, să hălăduieşti fără să ştii exact unde vei ajunge şi fără vreun scop anume. Pleci de acasă cu un oarecare teritoriu de explorat în minte, cu o hartă mai mult sau mai puţin imaginară.
Cînd eşti într-o ţară străină şi ai diverse nevoi, încerci să te ajuţi, măcar în ce priveşte informaţiile, cu prietenii români pe care îi ai acolo. Îi întrebi diverse lucruri, le ceri ajutorul în fleacuri şi, uneori, în chestiuni esenţiale, vrei să ieşi cu ei şi să le simţi – dacă nu afectivitatea, în ceea ce te priveşte – măcar un grăunte de interes.
Am avut ocazia, recent, să vizitez, pentru cîteva zile, un spital mare, de stat, din Franţa. Nu ştiam (şi nici acum, de fapt, nu ştiu...) mare lucru despre sistemul lor medical. În orice caz, pot spune că întreaga experienţă a fost destul de şocantă.
Din copilăria mea comunistă încoace, am crescut şi am trăit mereu cu ideea – sau, mai bine zis, cu siguranţa – că, în general, tot ce se întîmplă la noi e prost şi cum nu trebuie, şi tot ce se petrece în afară, în Europa occidentală şi în SUA, în special, e exact aşa cum trebuie. Reprezintă norma, standardul etc.
Se pare că preocuparea pentru siluetă şi pentru kilogramele în plus sau în minus este una dintre cele primordiale ale zilelor noastre. Poţi să scrii ceva senzaţional, să fii foarte fericit sau nefericit, să ai o revelaţie fundamentală în ce priveşte sensul lumii – şi, totuşi, (aproape) nimic nu va conta mai mult în ochii celor din jur decît un număr de kilograme în plus sau în minus.
