Servicii, chelneri, prieteni
Cînd eşti într-o ţară străină şi ai diverse nevoi, încerci să te ajuţi, măcar în ce priveşte informaţiile, cu prietenii români pe care îi ai acolo. Îi întrebi diverse lucruri, le ceri ajutorul în fleacuri şi, uneori, în chestiuni esenţiale, vrei să ieşi cu ei şi să le simţi – dacă nu afectivitatea, în ceea ce te priveşte – măcar un grăunte de interes.
Unii reacţionează impecabil, prea bine chiar: te invită la ei, îţi oferă găzduire fără termen şi te integrează în familiile lor, te sună şi îţi dau mesaje aproape zilnic. Alţii, mai discreţi, îţi scriu pe mail şi stabilesc întîlniri la prînz, în locuri fermecătoare, în pauzele lor de masă. O a treia categorie de oameni îţi răspund la telefon, dacă-i suni tu, şi-ţi recomandă cînd să-i suni din nou, data viitoare... În sfîrşit, există unii care nu fac chiar nimic, deşi credeai că i-ai cunoscut de-o viaţă: se dau la fund, pur şi simplu...
În aste condiţiuni, dacă eşti nevoit să stai mai mult într-o ţară străină şi eşti om (!), cu aceleaşi nevoi afective ca oricare dintre semenii tăi, ai nevoie de prieteni şi de comunicare. Şi cum altfel să-ţi satisfaci nevoile astea decît din necesităţile şi întîmplările vieţii de toate zilele?
În prima zi la Paris, după ce am nimerit într-o zonă nouă şi pînă atunci total necunoscută – Place d’Italie –, am avut nevoie, deja, de diverse servicii concrete, cum ar fi livrarea de mîncare la domiciliu (la hotelul la care stăteam). S-a dovedit că e o problemă, că nu se poate face aşa, la întîmplare, de oriunde. Primul restaurant la care am ajuns a fost cel de lîngă hotel, cel mai apropiat. M-am aşezat la o masă, uşor dărîmată. A sosit un chelner mic de statură, musculos şi tatuat, cu faţă de băiat de cartier. M-a întrebat ce vreau, mi-a recomandat o bere pe care nu o ştiam, deşi e foarte cunoscută (1664). Apoi, l-am întrebat dacă pot lua ceva şi la hotel, pentru acasă. A spus, din fericire, „da“. La sfîrşitul consumaţiei, a venit cu două platouri albe, pătrăţoase, înfăşurate în folie de aluminiu, şi mi le-a dus pînă la hotel, mergînd tacticos în spatele meu, precum valeţii de altădată. Întîmplare după care am devenit cei mai buni prieteni. Mi-a spus că îl cheamă Jean Marie şi că, de cîte ori am nevoie de ceva, pot să vin la el.
Ceea ce am şi făcut, pentru că, în lumea nouă şi complicată în care mă aflam, chiar nu ştiam cui să mă adresez în situaţii mici, dar stringente şi care, altfel, ar fi putut deveni apăsătoare. Mi-a lăsat tacîmurile şi farfuriile ca să avem din ce mînca în camera de hotel. Mi-a deschis vinul roşu cumpărat, într-o seară, de la supermarket. Mi-a dat pîine, pe gratis, cînd nu am avut. Mi-a încropit ceva de mîncare cînd am ajuns prea tîrziu, în afara programului de prînz. Mi-a încălzit supa cumpărată de la Carrefour. Cînd a venit fiul meu, s-a prezentat ceremonios şi i-a oferit un suc gratis. Toate astea fără să urmărească ceva: bacşişurile pe care le lăsam poate, pentru Franţa, să fi fost mari, dar faţă de ce lăsăm în România, mi s-au părut nesemnificative...
Există, aşadar, oameni întîmplători, foarte diferiţi de tine şi pe care, probabil, nu o să-i mai vezi niciodată, care te ajută şi pe care, într-un fel, îi poţi considera prieteni (desigur, depinde de ce înţelegi prin cuvîntul acesta şi, aici, discuţiile sînt interminabile: prieten e cineva care te ajută necondiţionat, sau o persoană cu care ieşi din cînd în cînd şi cu care ai conversaţii plăcute, altfel păstrînd limitele – care limite?).
Au existat şi alţi oameni întîmplători care... mi-au făcut viaţa mai bună: doamna care, în halat şi cu perfuziile după ea, fuma în faţa spitalului, dimineaţa; o alta, în cîrje, cu care mă întîlneam mereu în lift, şi cu care aveam un fel de complicitate... degeaba; chelnerul intelectual, de la un alt restaurant; recepţionera libaneză care ştia să respecte regulile fără să fie sclava lor; farmacista care mi-a dat fără reţetă un medicament; vietnamezii care, la restaurantul lor, ne-au adus o supă cu de toate şi un desert atît de colorat, că nu i-am putut identifica ingredientele; peştele mult prea mare din acvariul unui restaurant chinezesc, care se uita în ochii mei (şi ai tuturor, mi se părea)...
