Casă veche
Cînd te muţi într-o casă nouă, evident că nici prin gînd nu-ţi trece că va ajunge vreodată doar un depozit semiabandonat de obiecte şi că, în cele din urmă, va intra, într-o complet altă formă, pe mîna unor necunoscuţi.
Ideea de casă nouă îţi creează o stare de entuziasm, amestecată cu una de cîrcoteală – să-i zicem pozitivă. Cutare lucru nu-i perfect în casa asta, de ce o fi la parter, o să avem probleme, o să poată intra oricine sau cine ştie cine se va uita pe geamul nostru; de ce e aşa de întunecoasă, nu bate soarele în ea, iarna o să murim de frig... Dar lasă, adaugă tot viitorul locatar, căruia îi place să facă planuri, o să ne punem gratii, şi, pînă la urmă, răcoarea, vara, e un avantaj.
Aşa gîndeam şi noi, membrii familiei mele de prin anii ’80, cînd ne-am mutat într-un apartament de bloc nu departe de Piaţa Romană. Apartamentul era la parter, avea toate tarele sus-menţionate, ba pe deasupra era şi inundat cînd l-am luat. Noi, venind dinspre un apartament de două camere din Şoseaua Giurgiului, de care cel puţin eu, una, eram foarte mulţumită şi-l consideram raiul pe pămînt, ăstuia de aici, în buricul tîrgului, îi găseam tot soiul de hibe...
Îi găseam hibe, dar ne-a şi plăcut. Într-adevăr, cînd ne-am mutat, nu am avut timp şi bani să facem toate transformările posibile, aşa că nu am avut gratii de la început. Ceea ce, pe alocuri, s-a dovedit un avantaj: cînd ne uitam cheia acasă, săream geamul de la camera din faţă – care stătea mai mereu deschis – cu uşurinţă. De asemenea, lipsa transperantelor ne făcea să fim într-un continuu reality show cu vecinii din vechea casă de vizavi. Doamna în vîrstă de la etajul II avea mereu conflicte cu motanul ei negru, Musa, pe care-l exila sistematic pe balcon, în ciuda protestelor lui miauneşti prelungite. Vecina de vizavi, tot de la parter, s-a dovedit a fi o fată de vîrsta mea (14 ani, pe atunci), care avea cam aceleaşi obiceiuri ca mine: îşi făcea ceva simplu de mîncare, apoi trecea la lecţii. De două ori, mi-a fost de fundamental ajutor: o dată cînd mi-a luat foc uleiul din tigaia uitată pe foc, fără ouă, şi cînd, într-o noapte, s-au aprins ciorapii de pe sîrmă de la focul de aragaz la care se zvîntau (căldură nefiind).
Altfel, gemuleţul de la baie da spre un fund de gang, o zonă obscură, în spatele unei străzi mari. Am început să observăm că diverşi domni în costum se perindau prin faţa gemuleţului. Uneori, se şi uitau înăuntru... Mama mea le striga: „Plecaţi de acolo, perverşilor!“ Credea că veniseră să-şi facă nevoile într-un loc tihnit. S-a dovedit, mai apoi, că, de fapt, erau acolo ca să pregătească şi să păzească drumul lui Ceauşescu pe la Romană.
Cînd eram la liceu, locuind cel mai aproape, aduceam multă lume la mine, mîncam, ne făceam lecţiile împreună, ţeseam utopii... Unele colege chiar rămîneau să doarmă. În timp, am adunat şi două pisici, inteligent numite Motănel şi Pisa, din nobila serie a tărcatelor maidaneze.
Cele două pisici, mamă şi fiu, făceau multe chestii pe care noi le consideram incredibile. Cea mai tare boacănă a lui Motănel a fost cînd cu toţii am plecat într-o vacanţă – şi-a adus cinci prieteni pisiceşti în apartament, dintre care unul semăna cu el leit: nu ştiam pe care să-l dăm afară...
În perioada facultăţii, pisicile au avut meritul (sau neajunsul?) să-i sperie pe unii posibili amorezi veniţi în sufrageria-bibliotecă. Căci şi atunci, casa era plină de lume, se învăţa la latină, se făceau piese...
A venit şi timpul să mă mut de acolo, ca orice om, la casa lui... În locuinţă a rămas mama, care, treptat, a îmblînzit-o: a renovat-o, spectaculos, şi a făcut chiar şi o incredibilă grădiniţă în faţa geamului, îngrădită cu gard. Nimeni nu mai îndrăznea să calce acolo...
A trecut şi etapa asta. Casa nu a mai fost locuită mult timp. Am hotărît să renunţăm la ea. Acum e încă a noastră, pe ultima sută de metri: un depozit de lucruri pe care le sortăm, care au fost strălucitoare la viaţa lor, dar acum au devenit simple maldăre, unele... Mi-e milă de ea şi de obiectele ei. Da, ştiu, asta e soarta multor lucruri, chiar şi a oamenilor, dar...
