Mioara şi Penthesileea

Pe 6 septembrie a.c., scriitoarea şi eseista Mioara Cremene a împlinit 90 de ani. Născută pe 6 septembrie 1923, absolventă de psihologie şi pedagogie la Universitatea Bucureşti, şi de actorie şi regie la Academia de Teatru şi Film, Mioara Cremene locuieşte, din 1970, în Franţa, unde a emigrat împreună cu soţul ei, Sergiu Huzum – operator celebru, inventatorul transtravului, decedat în 2004. A publicat atît în România, cît şi în Franţa, înainte şi după 1989, în domenii foarte diferite. Dintre acestea: volumele de versuri Adevărul şi inima (Editura pentru Literatură, 1966), Poeme în exil / Poèmes en exil, ediţie bilingvă (Editura Gutenberg, 1994), Şoapte şi strigăte (Editura Vinea, 2009); proză şi eseuri: Odioasa crimă din Carpatia – roman (Editura Cartea Românească, 1995), Dicţionar iniţiatic al ordinelor cavalereşti, ediţiile 1 şi 2 (Universal Dalsi, 1998, Polirom, 2003); teatru: Penthesileea la Troia – o farsă tragică în patru acte şi un epilog (versiune originală după diferite mituri şi texte), în colaborare cu Adrian Cremene (Cartea Românească, 1996).

Scriitoare interesantă, dar şi personaj pitoresc, Mioara Cremene a avut o biografie destul de furtunoasă: şi-a publicat primele poezii la 6 ani, în Dimineaţa copiilor; a lucrat ca jurnalistă la Tribuna poporului, Fapta, Rampa, Contemporanul, Gazeta literară; a căzut victimă, de cîteva ori, intrigilor şi scandalurilor breslei şi ale epocii, care confundau viaţa publică cu cea privată; după venirea lui Ceauşescu, Mioara şi Sergiu au rămas în Franţa. Mioara şi-a găsit, pentru început, de lucru ca speaker pentru emisiuni ale televiziunii franceze în limba română, apoi la o editură şi, în cele din urmă, ca lector la Biblioteca Naţională din Paris.

De curînd, Mioara mi-a trimis piesa ei, Penthesileea la Troia - o versiune revizuită față de cea apărută în 1996; mi-a trimis-o s-o citesc, pentru că ar vrea să fie reprezentată la un teatru din Bucureşti (a fost jucată la teatrul din Constanţa, în 1996).

M-am apucat s-o citesc, mărturisesc, aşteptîndu-mă la complet altceva: nu ştiu exact la ce, poate la o piesă clasică, conservatoare, dat fiind subiectul... Subiect inspirat din Iliada, unde Ahile o omoară pe regina amazoanelor, după care se îndrăgosteşte de chipul ei.

Piesa a fost o revelaţie şi de aceea m-am hotărît să scriu despre ea (dar şi ca omagiu nonagenarei Mioara): extrem de actuală şi de modernă, chiar postmodernă... Feministă, de asemenea. Nu degeaba eroina e regina amazoanelor, Penthesileea. Doar că aceasta e surprinsă într-un moment de slăbiciune – cel în care se îndrăgosteşte, în pofida întregii ei... educaţii: „E greşeala mea că m-am născut în codrii caucazieni? Acolo unde tradiţia le cere femeilor să-şi învingă iubitul, înainte de a se supune sub greutatea lui?“

În piesă, relaţiile dintre bărbaţi şi femei sînt asemenea războaielor; iubirea nu e un compromis, ci o luptă care pe care... Cînd te îndrăgosteşti şi dai dovadă de slăbiciune, singura soluţie posibilă e să te laşi pe mîna celui iubit, măcar temporar, întorcînd, de bună voie, raportul de forţe.

Amazoanele sînt singurele femei care acţionează precum bărbaţii, într-o perfectă simetrie cu aceştia: (vă urmărim) „din aceleaşi pricini pentru care, altundeva, bărbaţii urmăresc femeile cele mai remarcabile. Pentru că ne plăceţi, asta-i tot. Vrem să vă avem.“ Ele se comportă aşa din răzbunare: a fost o vreme cînd femeile îi conduceau pe bărbaţi, după care aceştia le-au uzurpat puterea, ba chiar au început să le asuprească.

Finalul piesei e crud: Penthesileea, aflînd că e păcălită (păcăleală pusă la cale, evident, de Ulise, de care Ahile uitase, fiind îndrăgostit şi el de ea), îl devorează, la propriu, pe Ahile... Noroc cu zeii, mereu pe aproape în piesele greceşti antice, care îl reînvie pe Ahile.

Piesa îmbină doza necesară de ironie, cu cea de metafizică şi de cruzime, într-un amestec incitant, pe care îl regăsim, desigur, în alt registru, în altă proporţie, şi în poeziile ei: „Au rămas numai zidurile / drepte, pustii. / Lucrurile intraseră în oameni / şi oamenii în lucruri. / Cutii în cutii în cutii... („Baladă despre oameni şi lucruri“ în Şoapte şi strigăte, Editura Vinea, 2008)