Prima dată cînd am plecat singură într-o vacanţă a fost pe la 16 ani, la Cumpătu – unde mersesem pînă atunci doar cu părinţii sau cu bunica etc. Ţin minte că singurătatea dădea o altă aparenţă lucrurilor şi oamenilor din jur: parcă îi percepeam şi îi vedeam deformaţi, cu trăsăturile negative exacerbate, ca pe nişte... monştri din diverse dulapuri.
La TIFF (Transilvania International Film Festival) 2013, secţiunea „This is the end“ a fost una dintre cele mai consistente, în ce mă priveşte. Dintre cele 12 filme prezentate acolo, aproape toate au fost nu doar interesante, ci din cele care-ţi opresc respiraţia şi te întorc pe dos, măcar pentru o clipă.
Între 23 şi 26 mai a.c. a avut loc cea de-a zecea ediţie a International Wine Contest Bucharest, la Biblioteca Naţională a României. Pe durata concursului, au putut fi vizionate şi trei expoziţii: „Laviu în vin roşu“ – Ion Nedelcu, „Ceramică“ – Bianca Boeroiu, „Fotografii dedicate vinului“ – printre acestea numărîndu-se şi cele după „picturile“ lui Conrad Engelhardt, din dopuri de la sticlele de vin.
De mult nu am mai fost la un spectacol de teatru pe care să-l trăiesc de-a dreptul, împreună cu restul publicului, fără să-mi pun explicit probleme majore. La care pur şi simplu să mă bucur, dar nu aşa, discret, ci să rîd cu gura pînă la urechi, ieşind cu plăcere din postura spectatorului civilizat, care doar zîmbeşte suav şi aparent inteligent...
Anul acesta am participat, pentru prima dată – parţial, ce-i drept – la Noaptea albă a galeriilor, care a avut loc pe 24 mai, între orele 19,00-04,00. Nu am ajuns decît la vreo patru galerii, foarte diferite între ele. Cea dintîi a fost Galeria „Make a point“ din Pantelimon, situată în fosta Postăvărie Română, pe locul secţiei de repasat.
Am constatat că există un interes pronunţat pentru subiect. Că mulţi dintre noi, orăşeni crescuţi în blocurile gri, ceauşiste, avem nevoie de „colţul nostru de natură“. Că mulţi ne luptăm să-l obţinem, şi unii dintre noi chiar reuşim – ce-i drept, cu eforturi.
Într-o duminică de sfîrşit de aprilie, început de mai, m-am hotărît să vizitez, după mult timp, MNAC-ul. Erau (şi cred ca mai sînt) expoziţia lui Mircea Cantor şi Lettrismul, interesante amîndouă. Dar o prietenă a tot insistat că pentru ea, cînd vine acolo, terasa e principala atracţie.
Am trăit mereu cu mitul mesei în familie. O masă imensă, cu cel puţin şase scaune, la care e aşezată o mulţime veselă care-şi pasează felurile alert. Mănîncă din farfurii bune, cu tacîmuri eventual de argint, şi reprezentanţii acesteia au în faţă cel puţin trei tipuri de pahare, dintre care măcar unele cu picior.
Copil ceauşist fiind, primele mele contacte cu biserica au fost mai curînd afective şi... poetice, decît substanţiale. Tatăl meu, deşi provenea dintr-o familie de preoţi, era ateu. La fel şi bunicul meu, băiat de preot el însuşi (cel puţin, ei aşa credeau şi se declarau, deşi faptele îi contraziceau de multe ori...).
În primii ani postrevoluţionari, să ţii post chiar era o problemă, dacă voiai să mănînci în oraş. Restaurantele – în fapt, tot ceauşiste – nu-ţi puteau oferi decît cartofi prăjiţi, şi nu cu orice, ca-n piesa lui Wesker, ci cel mult cu salată verde sau de varză.
Cred că doar în cazul celor care provin din familii – să nu zic aristocratice –, dar cu moşteniri serioase în spate, statutul financiar al membrilor ei rămîne, în cadrul unei (biete) vieţi (omeneşti), acelaşi. În cazul majorităţii oamenilor, acesta fluctuează, evident, între anumite limite, în funcţie de vîrste, locuri de muncă, „lovituri“ fabuloase etc.
La şcoală, am intrat mereu în categoria – evident nefericită – a copiilor ale căror zile de naştere picau în vacanţe. A mea cădea exact la începutul vacanţei de primăvară, cînd mai toţi plecau pe la bunici, la ţară. Mie nu-mi rămînea decît să mi-o serbez acasă, cu părinţii şi prietenii din copilărie.
Gestionarea realistă a timpului a fost una dintre problemele mele majore dintotdeauna. Fac parte din categoria fericită – dar şi profund nefericită – de persoane lipsite de simţul timpului: pur şi simplu, refuz să cred şi să văd că trece...
Recent, mi-a căzut în mînă o intitulată Arc peste timp. Un volum colectiv, coordonat de Emanuel Istodor, care cuprinde poveştile absolvenţilor Facultăţii de Exploatare şi Industrializare a Lemnului, promoţia 1957 – cu prilejul împlinirii a 55 de ani de la terminarea facultăţii.
Stau într-o zonă lipsită de dever comercial. Există, ce-i drept, un magazin nonstop aproape, dar e departe de aşteptările oricărui cetăţean ce se vrea cît de cît respectabil şi aspiră către middle-class. Nonstopul datează, însă, de foarte mult timp (peste zece ani) şi e agreat de locuitorii cu mai mult timp de pierdut din zonă.
Irina Pavlovici locuieşte, de mult timp, la Paris. Din anii ’90, de la început. A plecat să facă un master acolo – după Facultatea de Matematică de aici – şi nu s-a mai întors. Masterul a fost în Finanţe Internaţionale, şi Irina lucrează, de mult, într-o multi-naţională.
De ce un dosar despre micii meseriaşi? Pur şi simplu, în primul rînd, pentru că îmi face plăcere să am de-a face cu ei (cel puţin, cu unii dintre ei...). Îmi place să-mi duc pantofii la cizmar, pantalonii la stopat, cheia la făcut dublură, scaunul la tapiţat sau ceasul la reparat.
În ultimul timp, tindem, cu toţii, să ne plîngem că nu prea mai există oameni buni. Cumsecade. Altruişti. Normali. Care să nu urmărească ceva atunci cînd ne ajută, chiar simbolic.
Evaluare şi echilibrare energetică yin/yang a organismului; Calea iubirii de sine; Activarea Luminii Inteligenţei Vindecătoare Cuantice; Răspunsuri la întrebări sau orice altă temă de interes personal ce nu aţi înţeles-o se vor face în limita acceptării Sinelui fiecăruia, în şedinţele individuale.
Anul acesta, la Oscaruri, s-au „purtat“ eroii... tipic americani (All-American heroes): atît Tony Mendez – personajul interpretat de Ben Affleck în Argo, filmul cîştigător al Premiului pentru Cel Mai Bun Film –, cît şi Lincoln, întrupat de premiatul Daniel Day-Lewis în filmul cu acelaşi nume, regizat de Steven Spielberg, se integrează în această categorie. Desigur, în subcategorii diferite.
În ultimul timp s-a nimerit să văd tot mai multe filme care par să răspundă – în cele mai neaşteptate, mai fascinante şi mai crude moduri – uneia dintre întrebările mele cele mai sîcîitoare, şi anume: cum îmi voi petrece bătrîneţile şi ce se va întîmpla cu mine la vîrsta a treia spre a patra (în caz că le voi prinde...).
Am mai spus-o şi o repet: mersul cu taxiul nu e doar un intermezzo, o trecere minoră, ci o experienţă, o aventură. Am trăit în taxi mai intens şi mai variat decît în multe alte locuri. În primul rînd, de la taximetrişti aflu diverse lucruri, utile şi nu numai – de la ce a mai spus Ponta la preţul abonamentelor telefonice.
Sf. Valentin a lansat, printre altele, industria inimilor. Pe toate tarabele poţi vedea inimi mici, roşii şi pufoase, eventual cu ochi, mîini şi picioare.
Dintotdeauna mi-am dorit să organizez petreceri, să reuşesc să adun oameni, cît de des. Să fie cu toţii – dacă nu „o mare familie“ – măcar o permanentă ceată veselă, aproximativ mereu aceeaşi. În acest scop, după ce m-am mutat de acasă şi eram încă în facultate, m-am gîndit chiar să fac un fel de pact cu anumite prietene, ca să fiu sigură că ne vedem cel puţin la două săptămîni.
Odată cu aniversarea Dilemei, mi-am dat seama că, şi în ceea ce mă priveşte, tot 20 de ani au trecut... Şi am mai realizat că eu, una, sînt aceeaşi, dar nu chiar la fel... De fapt, destul de diferită. Evident, lumea de atunci, de început de ani ’90, lumea studenţiei şi a tinereţii mele nu era, pînă la urmă, aceeaşi cu cea de azi.
Pozele Ninei Mihăilă îţi dau, chiar la o primă vedere, o senzaţie, dacă se poate spune aşa, de perfecţiune. Nu neapărat a realizării fotografiei (deşi acestea sînt, într-adevăr, impecabil făcute), ci a locului surprins.
Definiţia prietenului ideal, pentru mine, era următoarea: cel care, dacă îl scoli în miez de noapte şi-l rogi să te ajute pentru că ai o problemă, majoră cel puţin din punctul tău de vedere, pe care nu poţi s-o rezolvi de unul singur, nu numai că răspunde la telefon, dar se şi îmbracă repede şi... vine.
Din vorbă-n vorbă cu băiatul meu, adolescent, mi-a trecut pe la ureche... serialul Gossip Girl. La care se uită o serie de colege de-ale lui, fane ale unui oarecare Chuck Bass. Chuck Bass s-a dovedit a fi un personaj: e adevărat că nu unul oarecare, ci chiar erou principal (printre alţii) ai serialului în cauză.
Mult timp am scris, la rubrica mea, despre copii. Din simplul motiv că eram, pe la sfîrşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000, „proaspătă mămică“ – după cum se spune. Cînd am rămas însărcinată, habar nu aveam ce mă va aştepta după. Odată copilul ieşit din găoacea lui, a urmat... prăpădul.
În fiecare an, aceeaşi dramoletă – cel puţin pentru mine: ies greu din timpul sărbătorilor şi intru şi mai anevoie în cel al vieţii de zi cu zi. Nu-mi place, recunosc, rutina cotidiană. Mi-aş dori cu adevărat să fie Crăciun în fiecare zi. Ştiu că nu se poate, că astea sînt fiţe de adult necrescut destul, împotmolit într-o copilărie generică.
De Crăciun – ştim, cu toţii – ar trebui să fim generoşi. Să dăm ceva cuiva, cît şi cum putem. Sau să facem vreun gest pe care, altfel, nu prea îl facem. În fiecare an, de Crăciun, încerc să nu fiu Scrooge. Ştiţi că nu-i uşor?
Moş Crăciun a trecut, deja, cu siguranţă, pe la cei mai mulţi dintre voi. Desigur că aţi primit cadouri mirobolante, senzaţionale şi, în special, dorite. Şi totuşi, uitîndu-mă mai ales pe diverse site-uri de... daruri, îmi permit să fac o succcintă şi neîndemînatică Listă de cadouri posibile, dar... Slavă Domnului (veţi vedea), pierdute.
De obicei, în perioada asta a anului, făceam... tradiţionalul număr de Crăciun. Ce-i drept, mereu cam la fel. Anul acesta am ales să... ne bucurăm altfel. Vorbind despre minuni şi miracole.
Nici n-a venit bine Crăciunul, că nu m-am putut abţine să nu mă uit la tradiţionalele filme de Crăciun. Acestea au, de obicei, o serie de caracteristici comune, la îndemînă: abundă în decor de sezon, cu brazi, globuri, cozonaci, zăpadă; au o problemă morală la mijloc, pe care spiritul Crăciunului o rezolvă, pînă la urmă.
În prima parte a lui decembrie, cea de pînă la Crăciun, senzaţiile pe care le trăieşti, în aşteptarea sărbătorii în sine, sînt diverse. E, evident, o aşteptare a unui moment miraculos. Aşteptare pe care, ca bun creştin consumist ce eşti, nu ştii cum s-o gestionezi: cu sfinţenie sau cu febra cumpărăturilor.
Pe vremuri, cînd eram mică, fotografia era o chestiune de durată. Oamenii făceau eforturi pentru poze, se aranjau, se grupau, îşi alegeau locul şi veşmintele. Chiar statul la poze era un eveniment. Rezultatul întregului aranjament regizat nu era imediat vizibil. Îl aşteptai, cu sufletul la gură, să vezi dacă ai ieşit... memorabil.
Nu e kitsch mai dulce decît cel al tarabelor de Crăciun. Cel puţin eu, una, aşa consider. La fel de dulce precum gustul punsch-ului care se vinde la tîrgul de Crăciun din faţa Primăriei din Viena. (Să fie de vină terminaţiile asemănătoare?)
S-a tot vorbit, şi pe bună dreptate, de discrepanţele evidente, flagrante, între sat şi oraş. Din România. Recent, mergînd prin niscaiva sate, după o oarecare pauză, constat că, în anumite privinţe, lucrurile nu mai stau chiar aşa. Discrepanţele pe care le tot comentam s-au mai diminuat.
Am realizat, din nefericire, că, odată ce timpul trece mai dihai, devenim mai puţin reali. Nu zic vorbe mari – mai falşi şi mai cîrpiţi. Nu, nu e vorba de (aproape) nimic metafizic deocamdată: ci pur şi simplu de realităţile esteticii şi aparenţelor feminine – dar nu numai –, cel puţin odată cu înaintarea în vîrstă.
Vedeam, peste tot, afişe cu concertele BZN de la Sala Palatului. Tot trecînd pe lîngă ele, pur şi simplu mi s-a făcut poftă să merg şi eu. Ce mă leagă de trupa BZN? La prima vedere, nimic în mod special, nici o amintire pregnantă sau particulară. Mai curînd o senzaţie: senzaţia dansului şi a „ceaiurilor“ din (pre)adolescenţa mea.
După o perioadă de lucru asiduu acasă, mi-am dat seama că, dacă vrei să fii „în inima lucrurilor“ (în cazul în care respectiva expresie înseamnă, cu adevărat, ceva), trebuie să ieşi în lume. Să umbli, să te arăţi, să se vadă că exişti. Cui (să te arăţi)? Evident, lumii.
Mall-ul din Vitan este deja… istoric. Deschis în 1999, e, din cîte ştiu, primul din Bucureşti. Pentru mine a fost (şi încă mai este) simbolul consumismului postrevoluţionar de la noi. Cînd s-a deschis, am dat năvală, împreună cu mulţi alţi concetăţeni, să văd ce-i cu acest bizar stabiliment.
Filmul Hope Springs e departe de a fi genial. Şi totuşi, l-am văzut de două ori: o parte din el, cel puţin, cea în care Kay, interpretată dincolo de aprecieri de Meryl Streep, îşi trăieşte discret, dar îngrozitor de nefericit singurătatea, e mai mult decît emoţionantă.
Cred că tocmai normalitatea asta a fost cheia succesului remarcabil al concertului Taxi de la Sala Palatului. Membrii trupei nu erau nici îmbrăcaţi supersexy, nici ostentativi în vreun alt fel: erau în haine pe care oricare dintre spectatori le-ar fi purtat în viaţa de zi cu zi şi s-ar fi simţit confortabil.
Am fost, cîndva, o mare iubitoare de scrisori. Pe vremea lui Ceauşescu, aveam rude în străinătate: ca atare, evident, ne scriam reciproc. Cea mai prolifică interlocutoare a mea a fost mama naşei mele, căreia pe atunci îi spuneam Oca. Ea a fost un soi de mătuşă-dădacă pentru mine.
La începutul fiecărei toamne, aud, mereu, că e, printre altele, şi momentul în care gosopodinele fac zacuscă, suc de roşii şi pun murături. Spun „aud“, pentru că în familia mea nu prea se întîmplau lucrurile astea, toamna fiind mai curînd strict legată de sfîrşitul vacanţei şi începerea şcolii (şi, eventual, de poezia frunzelor moarte).
Multe dintre poveştile copilăriei noastre se petrec în păduri. Nu degeaba, dacă ar fi să-l ascultăm pe Vladimir Propp, ci pentru că acolo se desfăşurau iniţierile băieţilor ajunşi la adolescenţă... În nişte spaţii ascunse, misterioase, precum în filmul The Brothers Grimm, în care pădurea colcăia de personaje şi magii obscure.
Nu e, nici pe departe, prima dată cînd merg la Disneyland-ul din Paris. Am ajuns acolo doar adultă fiind deşi am visat să vizitez parcul (cel american pe atunci) cam de pe cînd aveam vreo 11 ani şi un prieten proaspăt emigrat în SUA mi-a trimis o poză cu el şi vulpoiul şi cotoiul din Pinocchio pe fundalul unui foc de artificii.
Evident, Parisul nu se reduce, nici pe departe, la consum. Nu-mi voi permite, în cele ce urmează, să… caracterizez în vreun fel Parisul: îmi dau seama că mă depăşeşte. Ci doar să semnalez mici accente consumiste întîlnite în scurta-mi incursiune pariziană.
De foarte curînd, am avut plăcuta surpriză să constat că ultimul film al lui Woody Allen, To Rome, with Love (Din dragoste pentru Roma) rulează la Cinema Studio, în avanpremieră. Am alergat să-l văd, cu nerăbdare. Şi a fost o revelaţie. Mi-a plăcut cum nu mi-a mai plăcut demult un film de-al lui, de la Match Point (2005) încoace.
