În pădure

Multe dintre poveştile copilăriei noastre se petrec în păduri. Nu degeaba, dacă ar fi să-l ascultăm pe Vladimir Propp (Morfologia basmului, 1928), ci pentru că acolo se desfăşurau iniţierile băieţilor ajunşi la adolescenţă... În nişte spaţii ascunse, misterioase, precum în filmul The Brothers Grimm (2005, regia Terry Gilliam), în care pădurea colcăia de personaje şi magii obscure, descrise într-o manieră naturalistă.

Hansel şi Gretel dau de casa vrăjitoarei în pădure. Albă-ca-Zăpada în varianta Disney se pierde, noaptea, în pădurea în care fiecare copac pare o fiinţă ostilă, gata s-o înşface. Scufiţa Roşie dă de lup în aceeaşi pădure. Merida, din actualul film Disney Brave (2012, regia Mark Andrews, Brenda Chapman), tot în pădure se duce să-şi regleze relaţiile cu mama ei (desigur, conotaţiile psihanalitice sînt nenumărate...).

În pădurea din Cumpătu mă jucam şi eu cînd eram mică, dar şi adolescentă. Ciudat, dar nu-i simţeam – în general – apăsarea şi nici (explicit...) încărcătura metafizică. O luam... ca atare. Nu o interpretam, nu vedeam în ea un spaţiu cu potenţial de trecere, în relaţie cu transcendentul.

În cazul mării, vezi linia orizontului, vezi explicit contactul dintre ea şi cer. Pădurea e un spaţiu de trecere, dar, în special la vîrstele mai... ingenue, o tratezi ca atare fără să conştientizezi. Adolescenţi fiind, ne refugiam, de cîte ori aveam ocazia, în pădure, unde jucam „faţea“, făceam focuri de tabără, drumeţii sau, pur şi simplu, stăteam.

Pădurea din Cumpătu era conform tipicului din orice pădure, din poveşti şi nu numai: una de foioase, dar şi de conifere, cu veşnicul drum întunecat care ducea, în cele din urmă, la clasica poiană. Poiană care nu era locul de întîlnire al zînelor, nici al ielelor, ci al militarilor care-şi făceau stagiul şi tragerile în zonă. Nu degeaba se numea, lipsită de poezie, Poligon.

În Poligon am dat printre primele şuturi într-o minge. În poiana cu scorbură, de lîngă Poligon (un copac retezat pînă la mai puţin de jumătate în care te puteai cocoţa, intrînd pe-o parte şi ieşind pe alta), m-am aventurat pentru prima dată într-un pom. Tot aici am făcut cele dintîi focuri, zise de tabără, la care am prăjit primele ciuperci, culese din pădure.

În jurul focurilor de tabără am trăit printre cele dintîi, să le spunem, idile. Sau iniţieri mai mult sau mai puţin romantice adolescentine: dacă nu „prindeai“ un partener la focul de tabără, rămîneai de fraier(ă).

Şi iniţieri de alt tip: am învăţat (noi, gaşca de la Casa de Creaţie locală) să culegem şi apoi să prăjim ciuperci din aceeaşi pădure. Am aflat de drumuri şi poteci nebănuite, care duceau pe vîrfuri de care nu auziserăm pînă atunci. La care am reuşit să ajungem.

Nu ne era frică de urşi, lupi şi mistreţi. Erau nişte fiare aproape mitice, despre care ştiam poveşti, dar pe care nu le văzusem ochi în ochi niciodată. Nu ne era neapărat frică de ele, intrau în mentalul colectiv, pluteau undeva prin lumile real-imaginare din preajmă, menţinînd atmosfera mai interesantă.

Interesantă şi uneori iniţiatică şi într-ale urii. Îmi amintesc, cu evidentă neplăcere, cum un grup de copii au aruncat, în Poligon, cu pietre într-una dintre fetiţe, pentru că era grasă.

Tot prin pădure mai ajungeai într-o altă lume, pseudorurală, de unde se lua laptele. Un lapte curat, de vacă autentică. Din cătun. Cătunul era un loc secret, la care ajungeai trecînd un pîrîu, urcînd un deal şi mergînd pe lîngă un releu şi o pepinieră.

Azi, în locul cătunului sînt cartiere: de vile. În general, ale oamenilor din Capitală. Locul a fost, demult, descoperit. Ca, de altfel, întreaga pădure. Prin ea, acum, odată ce treci de Poligon, se poate vedea pînă hăt, la linia de cale ferată din vale. Copacul cu scorbura a dispărut.

În poiană a apărut un hotel (despre care am mai scris), plin de animale împăiate pe pereţii din hol. Acum, în pădure se poate bea o cafea, sau un vin, admirînd peisajul (dar şi copacii tăiaţi).

Dintre animalele altădată mitice, s-a întrupat, real de astă dată, ursul. El e „fiul pădurii“ ce s-a săturat de sălbăticia şi poveştile ei, şi vine, ades, în civilizaţie, căutînd de mîncare. Şi aducînd lucrurile în alt registru. Mai simplu.