Un roman despre exil
Irina Pavlovici locuieşte, de mult timp, la Paris. Din anii ’90, de la început. A plecat să facă un master acolo – după Facultatea de Matematică de aici – şi nu s-a mai întors. Masterul a fost în Finanţe Internaţionale, şi Irina lucrează, de mult, într-o multi-naţională.
Prin ’93, cînd am fost la Paris la un Congres al Exilului Românesc, am reîntîlnit-o, după ceva timp. Atunci, a avut meritul de a ne salva – pe mine şi pe atunci relativ proaspătul meu soţ – de dormitul în stradă. Pentru că, după ce doamna la care locuiam – o reprezentantă a exilului românesc mai vîrstnic – ne-a pus bagajele în stradă la 2 noaptea, dacă Irina, împreună cu un prieten – tot român şi artist plecat temporar – nu s-ar fi aflat la McDonald’s-ul din preajmă, am fi devenit, probabil (cel puţin pentru un timp) sans-abris.
Pentru mine, mai ales pe fundalul Congresului Exilului de atunci, Irina şi prietenul ei (Mircea) au rămas imaginea „exilului bun“ – dacă pot spune aşa. Majoritatea celor participanţi la congres, plecaţi de zeci de ani din România, mi s-au părut suspicioşi şi avînd concepţii prea apăsat de dreapta (să nu zic extremă). Desigur, era de înţeles, în contextul anilor de comunism şi cunoscînd poveştile cu diverşi agenţi infiltraţi printre românii care veneau acolo în vizită (dar eram, deja, după ’89...).
Ce înţeleg prin „exilul bun“? Oameni plecaţi şi rămaşi acolo, care îşi văd de treaba lor, fără a fi insensibili la ce se petrece acasă, în România, dar neconsiderînd, într-un mod foarte autoritar, că ştiu mai bine cum stau lucrurile aici, decît cei rămaşi (care sînt veşnic manipulaţi şi în umbră).
Ceea ce nu înseamnă că aceşti imigranţi – de generaţie „decreţei“ – şi-ar fi pierdut identitatea... neaoşă. Tocmai despre dificultăţile unei asemenea identităţi este şi romanul Irinei Pavlovici, Cu dragoste despre un popor de cuci, apărut recent la Editura Vremea.
Romanul alege să trateze problematica exilului şi a identităţii celor care îi aparţin – în cheie umoristică, ludică, fără să problematizeze sau să filozofeze. Şi e asociat cu „dramele“ feminităţii: eroina, Oana Popa, locuieşte la Paris împreună cu un olandez, cu care se străduieşte să facă un copil. Irina Pavlovici, căreia i-am adresat cîteva întrebări, are o altă opinie: „Nu este neapărat o problemă a feminităţii, ci mai curînd a paternalităţii. Orice părinte este doritor să transmită moştenirea sa culturală copiilor săi, iar în comunitatea noastră, nu este întotdeauna cazul, spre deosebire de altele. Nu este o perspectivă feminină, ci una generală. (E adevărat că perspectiva strict feminină este mai generoasă decît cea generală: o femeie îşi va dori întotdeauna un copil şi îl va iubi, indiferent de relaţia cu societatea sau cu exilul.)“
Cert e că, din perspectivă feminină sau nu, tonul alert şi plin de vervă face din roman o lectură plăcută şi rapidă (în sensul că „te ţine“). Autoarea se opreşte asupra celor mai vehiculate stereotipuri etnice legate de românii emigraţi: mîncarea, romii, activităţile culturale, bîrfa. Nu cu răutate, ci cu umor, creînd o succesiune de scene comice, abil surprinse.
Finalul cărţii, destul de happy, rămîne unul deschis. De aceea, am întrebat-o pe autoare cărei realităţi îi aparţine, pînă la urmă, şi dacă se consideră o persoană adaptată. Iată ce a răspuns: „Da, atît cît poate fi adaptată o persoană care trăieşte acolo de 20 de ani. Adică, păstrez ceea ce este valoros din biografia mea românească, încercînd să-i adaug valorile noii patrii.“ Am întrebat şi dacă unele dintre observaţiile ei mai acide, privind bîrfa şi mîncarea, dar nu numai, îi vor afecta pe tovarăşii ei de exil: „Ambele caracteristici se regăsesc, în general, în toate comunităţile de imigranţi, dar poate mai mult în comunitatea română. Ce să-i faci? Trebuie să ne asumăm identitatea, aşa cum este ea de fapt. Se spune că adevărul supără, dar sper că aceia care vor citi cartea mea vor avea destulă înţelepciune pentru a-i recepta, în adevăratele sale date, mesajul – avem valori de transmis, o personalitate distinctă şi un farmec care merită să fie cultivat şi promovat.“
