Un roman despre exil

Publicat în Dilema Veche nr. 475 din 21-27 martie 2013
Un roman despre exil jpeg

Irina Pavlovici locuieşte, de mult timp, la Paris. Din anii ’90, de la început. A plecat să facă un master acolo – după Facultatea de Matematică de aici – şi nu s-a mai întors. Masterul a fost în Finanţe Internaţionale, şi Irina lucrează, de mult, într-o multi-naţională.

Prin ’93, cînd am fost la Paris la un Congres al Exilului Românesc, am reîntîlnit-o, după ceva timp. Atunci, a avut meritul de a ne salva – pe mine şi pe atunci relativ proaspătul meu soţ – de dormitul în stradă. Pentru că, după ce doamna la care locuiam – o reprezentantă a exilului românesc mai vîrstnic – ne-a pus bagajele în stradă la 2 noaptea, dacă Irina, împreună cu un prieten – tot român şi artist plecat temporar – nu s-ar fi aflat la McDonald’s-ul din preajmă, am fi devenit, probabil (cel puţin pentru un timp) sans-abris.

Pentru mine, mai ales pe fundalul Congresului Exilului de atunci, Irina şi prietenul ei (Mircea) au rămas imaginea „exilului bun“ – dacă pot spune aşa. Majoritatea celor participanţi la congres, plecaţi de zeci de ani din România, mi s-au părut suspicioşi şi avînd concepţii prea apăsat de dreapta (să nu zic extremă). Desigur, era de înţeles, în contextul anilor de comunism şi cunoscînd poveştile cu diverşi agenţi infiltraţi printre românii care veneau acolo în vizită (dar eram, deja, după ’89...).

Ce înţeleg prin „exilul bun“? Oameni plecaţi şi rămaşi acolo, care îşi văd de treaba lor, fără a fi insensibili la ce se petrece acasă, în România, dar neconsiderînd, într-un mod foarte autoritar, că ştiu mai bine cum stau lucrurile aici, decît cei rămaşi (care sînt veşnic manipulaţi şi în umbră).

Ceea ce nu înseamnă că aceşti imigranţi – de generaţie „decreţei“ – şi-ar fi pierdut identitatea... neaoşă. Tocmai despre dificultăţile unei asemenea identităţi este şi romanul Irinei Pavlovici, Cu dragoste despre un popor de cuci, apărut recent la Editura Vremea.

Romanul alege să trateze problematica exilului şi a identităţii celor care îi aparţin – în cheie umoristică, ludică, fără să problematizeze sau să filozofeze. Şi e asociat cu „dramele“ feminităţii: eroina, Oana Popa, locuieşte la Paris împreună cu un olandez, cu care se străduieşte să facă un copil. Irina Pavlovici, căreia i-am adresat cîteva întrebări, are o altă opinie: „Nu este neapărat o problemă a feminităţii, ci mai curînd a paternalităţii. Orice părinte este doritor să transmită moştenirea sa culturală copiilor săi, iar în comunitatea noastră, nu este întotdeauna cazul, spre deosebire de altele. Nu este o perspectivă feminină, ci una generală. (E adevărat că perspectiva strict feminină este mai generoasă decît cea generală: o femeie îşi va dori întotdeauna un copil şi îl va iubi, indiferent de relaţia cu societatea sau cu exilul.)“

Cert e că, din perspectivă feminină sau nu, tonul alert şi plin de vervă face din roman o lectură plăcută şi rapidă (în sensul că „te ţine“). Autoarea se opreşte asupra celor mai vehiculate stereotipuri etnice legate de românii emigraţi: mîncarea, romii, activităţile culturale, bîrfa. Nu cu răutate, ci cu umor, creînd o succesiune de scene comice, abil surprinse.

Finalul cărţii, destul de happy, rămîne unul deschis. De aceea, am întrebat-o pe autoare cărei realităţi îi aparţine, pînă la urmă, şi dacă se consideră o persoană adaptată. Iată ce a răspuns: „Da, atît cît poate fi adaptată o persoană care trăieşte acolo de 20 de ani. Adică, păstrez ceea ce este valoros din biografia mea românească, încercînd să-i adaug valorile noii patrii.“ Am întrebat şi dacă unele dintre observaţiile ei mai acide, privind bîrfa şi mîncarea, dar nu numai, îi vor afecta pe tovarăşii ei de exil: „Ambele caracteristici se regăsesc, în general, în toate comunităţile de imigranţi, dar poate mai mult în comunitatea română. Ce să-i faci? Trebuie să ne asumăm identitatea, aşa cum este ea de fapt. Se spune că adevărul supără, dar sper că aceia care vor citi cartea mea vor avea destulă înţelepciune pentru a-i recepta, în adevăratele sale date, mesajul – avem valori de transmis, o personalitate distinctă şi un farmec care merită să fie cultivat şi promovat.“

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.