On the run - am, n-am treabă…
După o perioadă de lucru asiduu acasă, mi-am dat seama că, dacă vrei să fii „în inima lucrurilor“ (în cazul în care respectiva expresie înseamnă, cu adevărat, ceva), trebuie să ieşi în lume. Să umbli, să te arăţi, să se vadă că exişti.
Cui (să te arăţi)? Evident, lumii. „Societăţii“, în caz că mai există conceptul, şi că se referă la vreo comunitate, omogenă. Aşa că mi-am făcut un program maraton, sau intensiv, şi multilateral, sau cum vreţi să-i spuneţi mai corporate: pe scurt, am ales vreo patru zile, în care am avut ceva timp, să umblu brambura prin oraş, non-stop (la evenimente şi nu numai).
Recunosc că a fost un experiment: am reiterat, la o complet altă vîrstă, cam ce făceam prin facultate zilnic, doar că mai organizat, şi cu diferenţa, esenţială, că pe vremea aceea se întîmplau mult mai puţine lucruri.
Pentru început, am răspuns cam la toate mail-urile oficiale, cu invitaţii la evenimente şi festivaluri. Din afară, pot părea interesante, dar, în mod concret, devin, de multe ori, apăsătoare. Am ales cît de multe festivaluri şi premiere am putut. Cît mai la zi.
Chestia cu „la zi“ e o veşnică problemă: e un deziderat, care împinge şi apasă de undeva din umbră, de multe ori cu agresivitate. Timpul e „chestia“ cu care trebuie să te lupţi zilnic, cu a cărui înaintare galopantă trebuie mereu să te străduieşti să ţii pasul. Pentru unii e uşor, pentru mine, una, recunosc că e greu: tind, de cîte ori am ocazia, să ies din timp. Să evadez în bucle ascunse, unde devii invizibil (problema e că, uneori, prea invizibil).
Cînd ieşi, de voie-de nevoie, din buclele astea, reintrarea în circuit ţi se pare un rol: o vezi, cumva ironic, de undeva dintr-un colţ. Aşa cum mi s-a întîmplat în cele cîteva zile despre care spuneam, mai sus, că le-am experimentat.
M-am întîlnit cu o prietenă, la masă, unde mi-a povestit de-ale ei. Totul a fost foarte bine, cu excepţia senzaţiei, în anumite momente, că mă aflu undeva deasupra lucrurilor. De acolo am alergat, ţanţoşă (pentru că aveam multe lucruri de rezolvat şi mă simţeam responsabil-importantă) spre un cinema, unde era un festival. Şi unde am reuşit (şi ce mîndră am fost de acest lucru) să-mi obţin o acreditare: eram şi eu în rîndul lumii, mai ales că foarte mulţi stăteau la coadă la bilete, şi era un loc unde se intra cu greu.
Pînă la festivalul în cauză, am reuşit, tot contra cronometru, să-mi cumpăr de mîncare şi să duc mîncarea acasă, on the run la propriu de astă dată. Dovedind, şi mie şi lumii nu se ştie cît de interesate, că-mi îndeplinesc cu succes şi rolurile feminine, gospodăreşti.
Am intrat la festival, am văzut filmul, m-a văzut lumea (?), marcîndu-mi, astfel, cît mi-a mai rămas din rolul intelectual şi social. Am ajuns destul de tîrziu acasă, cu mîncarea în traistă, dar şi cu o mai bună (mai conformă) imagine despre mine. A cărei întărire a continuat, cu succes, în zilele următore, cînd: m-am dus la o petrecere, unde am făcut faţă, în ciuda propriilor aşteptări, conversaţiilor cu oameni necunoscuţi (dovedind-mi, iarăşi, că sînt o femeie de lume); am făcut cîteva ture în jurul lacului Herăstrău cu nişte prietene, fiind duminică după-masă, şi ce putînd fi mai firesc?
A mai trecut o zi, şi nu ştiu cum s-a făcut, dar în dimineaţa următoare am ajuns fix la cimitirul Bellu pentru nişte acte legate de mormintele familiei. Am stat la coadă la ghişee, ascultînd cum oamenii îşi spuneau liniştiţi păsuri de genul: ştiţi, am înţeles cît mi-a donat, dar eu aş vrea să fie atît cît să mai încapă încă o persoană de-a latul.
După ce mi-am mulţumit şi eul administrativ, continuînd alergătura contra cronometru, am sfîrşit moţăind la unul dintre filmele în care se spunea mult fuck pe fondul discursurilor lui Obama. Moţăiala care, în mod cu totul ironic şi oximoronic, m-a trezit din goana timpului actual. Şi m-a aruncat înapoi în bucla celui fără început şi sfîrşit. Sub marea plapumă unde-şi găsesc adăpost cei care nu pot ţine pasul cu meandrele lui.
Totuşi, patru zile pot spune că am fost... on the run, indiferent dacă (şi cît) m-am aflat, de fapt, în treabă.
