Mall (-ul meu) mai mic

Mall-ul din Vitan este deja… istoric. Deschis în 1999, e, din cîte ştiu, primul din Bucureşti. Pentru mine a fost (şi încă mai este) simbolul consumismului postrevoluţionar de la noi. Cînd s-a deschis, am dat năvală, împreună cu mulţi alţi concetăţeni, să văd ce-i cu acest bizar stabiliment. Care pe atunci mi se părea uriaş şi cît se poate de novator. Ca să nu mai vorbesc de partea de cinema, principala mea destinaţie acolo de altfel, care, în comparaţie cu minusculele cinematografe de cartier, era un… paradis. Unul destul de contestat, la momentul respectiv, din diverse cauze, care mai de care mai cîrcotaşe, precum: sunetul prea tare şi din prea multe părţi; preţul prea mare al biletelor şi al consumaţiei de la bufet.

Şi totuşi, nu mă puteam abţine să nu remarc, în aceeaşi indecent de comodă sală de cinema, alte cîteva bizarerii… pozitive: gaura, rotundă şi neagră, de lîngă scaun, unde puteai să-ţi pui paharul. Pahar pe care-l puteai cumpăra nu de la cofetăria din zonă, sub formă de sticlă, ca pe vremuri (asta în cazul în care aveai sticlă la schimb), ci chiar de la bufetul propriu (!) al cinema-ului. Sau faptul că pe bilete scria „dreapta“ sau „stînga“ în dreptul locurilor, indicaţii misterioase pe care le-am înţeles mult mai tîrziu, după îndelungate ciondăneli cu vecinii de rînd.

Toate astea au fost cîndva, pe la începutul anilor 2000, în copilăria… mică a copilului meu, pe cînd mergeam aproape zilnic la mall Vitan. Da, ştiu, citisem şi eu în studiile de cultură populară – mall-ul era, din diverse perspective, un loc al pierzaniei, care imita şi reconstruia protector şi restrictiv realitatea de afară. Un loc kitsch, un soi de Disneyland al shopping-ului amestecat cu fast food-ul şi cinema-ul. Pe scurt, un surogat de realitate nu prea elevat şi elitist.

Şi totuşi, continuam să mergem acolo, unde, pe sub cupola lui, ne îndeplineam cu religiozitatea consumatorilor înrăiţi, a celor care purced doar de dragul consumului, în căutare de plăceri mici şi inutile, acelaşi ritual: restaurantul Ruby Tuesday (şi acum mai vorbim „de-ale vieţii“ cu chelneriţele vechi de acolo, de parcă am fi rude), magazinul Totem (cu pisici exotice, din lemn), care acum s-a închis, librăria Diverta şi, evident, cinema-ul.

Toate astea sînt deja istorie: ele aparţin epocii de glorie a mall-ului Vitan, cea de început a anilor 2000, cînd nu exista concurenţă. Treptat, spre mijlocul anilor 2000, au început să apară altele mai mari. Şi poate (dar nu neapărat) mai frumoase, precum AFI Center Cotroceni.

AFI Center ne-a schimbat concepţia neaoşă de mall, apropiind-o mai evident de cele străine, americane (deşi acelea sînt şi mai mari…). Oricum, în comparaţie cu AFI, mall-ul din Vitan a căpătat, brusc, alte proporţii. A devenit mai intim, într-o oarecare măsură nostalgic. Treptat, cel puţin în ce mă priveşte, a căpătat o valoare afectivă.

Mai deunăzi, stînd, alături de mulţi alţi semeni ai mei de vîrstă medie, pe la ora prînzului, în respectivul mall, în faţa unei tăvi de mîncare chinezească tip fast food, am avut „profunda“ revelaţie a trecerii timpului care ne schimbă percepţiile.

Mi-a fost, deodată, cumva milă de mall-ul meu de altădată, devenit oarecum vulnerabil în faţa schimbărilor istoriei. Nu că n-ar avea în continuare şi el clienţii lui, nu că nu şi-ar fi extins aripile cu magazine bune, precum Zara sau H&M. Ci pur şi simplu fiindcă mi-am dat seama de relativitatea lui, într-o lume crudă şi grăbită, în care proporţiile se schimbă cam repede.

Aşa că am dat cîteva ture prin el, am văzut vreo două filme, mi-am cumpărat cîteva lucruri, reintrînd în fluxul aşa-zis normal al consumului. Sentimentul de familiaritate pe care mi l-au dat cîteva feţe de acolo, precum femeia de serviciu care strînge de pe mese şi un domn cu burtică, care părea să aibă aceleaşi trasee fără rost ca şi mine, m-au mai scos din melancolie. La fel şi cele două DVD-uri destul de bune pe care le-am primit cadou la film: pînă la urmă, şi lucrurile (mai) mici şi nu neapărat de ultimă oră, dar trainice, îşi pot avea locul lor.