Cum se mai supravieţuieşte în cuplu
Filmul Hope Springs (David Frankel, 2012, cu Meryl Streep, Tommy Lee Jones, Steve Carell) e departe de a fi genial. Şi totuşi, l-am văzut de două ori: o parte din el, cel puţin, cea în care Kay, interpretată dincolo de aprecieri de Meryl Streep, îşi trăieşte discret, dar îngrozitor de nefericit singurătatea, e mai mult decît emoţionantă.
Povestea în sine e cît se poate de simplă: e veşnica istorie a unui cuplu foarte vechi, vechi de 30 de ani. Care, însă, nu devine tot mai bun, precum vinul, odată cu trecerea timpului. Ci tot mai inconsistent.
În ce constă „inconsistenţa“ (cuvînt plăcut, între pompos şi posibil, cu un grad ridicat de ambiguitate…)? Într-o formă fără fond, aparent singura ce s-a mai păstrat în vechea căsnicie. Cei doi dorm în camere separate, au obiceiuri paralele, abia dacă îşi mai vorbesc.
În rolul soţului interesat doar de emisiunile de golf şi de ziarul de dimineaţă, Tommy Lee Jones e mai mult decît potrivit: morocănos, apărîndu-şi vehement intimitatea, într-un mod uşor cabotin. Meryl Streep, pe de altă parte, are o singurătate diferită: impusă, fragilă, fără cine ştie ce tabieturi de care să se agaţe, dureroasă şi nefericită.
Combinaţia dintre cei doi e salvatoare pentru film, dar distrugătoare pentru personaje. Mai bine zis, pentru cel interpretat de Meryl Streep: Kay devine tot mai nemulţumită de statu-quo-ul unei căsătorii ca-n caricaturile despre căsătorii şi se hotărăşte să acţioneze.
Evident, numai o acţiune radicală poate zgudui o stare prelungită nesănătos. Kay încearcă s-o facă pe cont propriu, se străduieşte să-i sugereze lui Arnold că ar vrea să-i împărtăşească intimitatea. Dar eşuează, pentru că Arnold pare opac. Intimitatea pe care o ştie, în ultimii săi ani, este cea a solitudinii. Solitudinea lui pare, dacă nu confortabilă, măcar indiferentă, golită de conotaţii. Foarte diferită de a ei, aparent una suferindă.
Şi atunci Kay apelează la un ajutor specializat: un consilier marital renumit, dr. Feld, jucat de Steve Carell. De astă dată nu într-un comic debordant, ci într-unul melancolic, suportabil. Arnold e convins cu forţa să o urmeze pe Kay undeva, departe, conform programului de consiliere al dr. Feld.
Călătoria celor doi exploatează majoritatea stereotipurilor de gender: el se plînge mereu de cît de scumpe sînt toate, fără să sesizeze cine ştie ce din posibila poezie a lucrurilor. Ea încearcă să arate bine (deşi are îndoieli în legătura cu look-ul ei şi cu multe altele) şi să savureze, alături de el, locurile şi experienţele noi.
Jocul lui Meryl Streep, nesigur, cu o lipsă de fermitate a gesturilor, specifică celui nu total stăpîn pe situaţie, dar delicat, e fermecător, mai ales în contrast cu cel al Tommy Lee Jones, indiferent-iritat.
Întîlnirile cu doctorul duc, evident, la conştientizarea problemelor sexuale ale fiecăruia. Scena în care cei doi îşi mărturisesc fanteziile sexuale, posibil antologică, în stilul cărţii Bărbaţii sînt de pe Marte, femeile de pe Venus (Dr. John Gray): ea visează să-şi reînnoiască jurămintele pe malul oceanului, el – sex oral.
Încercările de apropiere generate de sfaturile doctorului sînt savuroase. Totul e gata să se termine cu happy-end, pînă în momentul în care Kay crede că a descoperit cheia lipsei lor de apropiere din ultimul timp: Arnold nu o mai place, lui nu îi place chipul ei. Momentul în care se întîmplă această pseudorevelaţie e emoţionant surprins.
Kay se hotărăşte să renunţe, pentru că momentul sus-pomenit e o confirmare a lipsei de posibilităţi împreună şi o infirmare a speranţei unei căsnicii adevărate, cum îşi doreşte ea. Jocul personajului feminin înfrînt, căruia i se prăbuşesc zgomotos speranţele, e aproape tragic (pe cît de tragic poate fi într-o… pînă la urmă, comedie romantică).
Şi totuşi, iarăşi sub ameninţarea forţei, prin nu ştiu ce mecanisme masculine complicate şi (aproape) de neînţeles pentru sufletul feminin, în Arnold se trezesc toate pasiunile şi sentimentele adormite (şi nu moarte, după cum se vede) şi totul se termină cu happy-end. Dînd o şansă şi cuplurilor vechi, de vîrstă mijlocie.
