Treceri şi desprinderi

În fiecare an, aceeaşi dramoletă – cel puţin pentru mine: ies greu din timpul sărbătorilor şi intru şi mai anevoie în cel al vieţii de zi cu zi. Nu-mi place, recunosc, rutina cotidiană. Mi-aş dori cu adevărat să fie Crăciun în fiecare zi. Ştiu că nu se poate, că astea sînt fiţe de adult necrescut destul, împotmolit într-o copilărie generică. Din păcate, am constatat un lucru foarte grav despre mine: nu ştiu să trăiesc timpul obişnuitului... Vin dintr-o familie într-un fel fericită, în care rutina era exilată. Membrii ei au avut norocul să facă lucruri creative şi, în mare parte, cam ce-au vrut. Nu au fost obligaţi să aibă un program fix, nici să facă sluj în faţa vreunui şef. Ca atare, valorile pe care mi le-au inculcat nu erau, nici pe departe, cele ale linguşelii, ale obedienţei, ale făcutului frumos în faţa unei autorităţi...

Pînă aici toate bune şi frumoase. Dar nu mi le-au insuflat nici pe cele ale... muncii. Ale unei munci susţinute, de zi cu zi, prin care să-ţi cîştigi pîinea, dar nu numai. Munca permanentă ca virtute în sine. „De ce să ţi-o insufle?“, vă întrebaţi, poate. Mentalitate comunistă. Ţinem minte cu toţii, cei care am fost cîndva în Piaţa Universităţii, că pe atunci se făcea distincţia între „a gîndi“ şi „a munci“. Evident că atunci era un anumit context politic, nimeni nu era, de fapt, împotriva muncii. Care muncă nu exclude, nicidecum, gîndirea... Şi nu e o mentalitate comunistă. E şi una corporatistă, şi protestantă... Şi, pînă la urmă, una sănătoasă. Dacă nu devii un workaholic înrăit, atunci să-ţi faci treaba cu dăruire nu e, nicidecum, o ruşine, ci o calitate.

Pînă şi rutina pe care nu am fost învăţată să mi-o asum nu e, întotdeauna, ceva negativ. Da, e ideal să faci munci creative, să aduci mereu ceva nou, să ai străluciri. Dar nu se poate tot timpul. Pînă la urmă, să accepţi şi niscaiva repetiţie înseamnă o doză de umilinţă asumată. Ceea ce e mare lucru.

Mă lupt să-mi asum şi eu rutina asta şi să mă desprind de atmosfera sărbătorilor. Da, e cît se poate de confortabil să zac pe o canapea, lîngă un pom de Crăciun plin de beculeţe, cu cîţiva membri ai familiei alături, privind fix fie la Jamie Oliver aruncînd ceapă murată – neapărat de sus – peste nişte creson, fie la o antilopă cu gît lung care se străduieşte să scape de un leopard, dar, din nefericire, nu reuşeşte... Toate astea după ce am rîs înfocat de Ajun, am mîncat iepure, curcan şi porc de Crăciun, am trecut probe pentru tombola... tradiţională din zilele... dintre, am dat o fugă la Sinaia şi am reuşit, iarăşi, să dansez măcar puţin de Revelion...

Pe toate din registrul ăsta ştiu să le fac foarte bine. Chiar şi rutina, în condiţii de vacanţă, o pot înţelege: te scoli cît de dimineaţă vrei, îţi faci cafeaua şi, în aburii ei, citeşti cel puţin trei capitole din două cărţi diferite, apoi îţi faci plimbarea pe un traseu deja fix.

Problema e că de la obişnuinţele astea fericite, de voie, trebuie să te poţi întoarce la cele indiferente ale vieţii cotidiene. Trebuie, cel puţin la prima vedere, să te desprinzi de ideea, chiar falsă, a vieţii ca o continuă bucurie, copleşită de afecţiunea celor apropiaţi, cvasiprezenţi, şi să te întorci la cea, de multe ori cenuşie, a timpului necesităţii.

E mult mai simplu să faci faţă bucuriei şi strălucirii decît cotidianului mediocru. De Crăciun trebuie să fii mai bun, să dăruieşti; dar asta, în ceea ce mă priveşte, pare mai apetisant decît să fii mereu egal cu tine însuţi şi să-ţi „îndeplineşti sarcinile“, oricare ar fi ele.

Mi se pare mai complicat să faci faţă obişnuitului decît extraordinarului. Mi se pare mult mai greu să te comporţi ca de Crăciun chiar şi în zilele anoste în care nu faci decît să completezi nişte hîrtii, să plăteşti ceva facturi şi să umpli sacoşe cu mîncare. Cine reuşeşte să-şi facă datoria, ca şi cum ar fi mereu sărbătoare, e un... winner.

 Eu una, încă n-am reuşit. Sînt mai... antrenată în ale vacanţei decît în cele ale existenţei mărunte, dar necesare. Sper ca, în timp, să schimb raportul. Pînă atunci, mă plîng moderat şi spun iar că mi-aş dori să fie – dacă nu în fiecare zi –, măcar ceva mai des Crăciunul...