Dăruim, zice-se...
De Crăciun – ştim, cu toţii – ar trebui să fim generoşi. Să dăm ceva cuiva, cît şi cum putem. Sau să facem vreun gest pe care, altfel, nu prea îl facem.
În fiecare an, de Crăciun, încerc să nu fiu Scrooge. Ştiţi că nu-i uşor? Nu-i uşor nici măcar să dai ceva cuiva, să faci pomană, cum se zice. Îmi aduc şi acum aminte de ultima dată cînd am fost să împart colivă în cimitirul Bellu: coliva era bună, făcută de măicuţe. Primul cerşetor s-a uitat dispreţuitor la mine şi m-a întrebat: „Bani nu aveţi?“.
Mi s-a mai întîmplat povestea asta şi în alte circumstanţe. E un cîine bătrîn în spatele blocului, care abia se mişcă şi doarme pe canale să se încălzească. E departe de a fi frumos, are blana scurtă şi aspră, de un galben spălăcit. Pe bot are o cicatrice, semn ale unei vieţi nu chiar line. Arată ca un fost bully care a trebuit să se retragă nu din motive de conştiinţă, ci de vîrstă... (desigur, e doar un cîine...). Pe scurt, am încercat să-i dau ceva de mîncare: resturi de carne gătită. Nu le-a vrut. Le-a mirosit şi a plecat.
Nu e uşor să dăruieşti. Trebuie să ştii cui şi cum s-o faci. Sînt convinsă că acum pîrghiile s-au mai reglat şi în domeniul ăsta, am văzut la intrarea în multe magazine cîte o cutie sau un coş cu obiecte pentru copiii săraci (orice ar fi însemnînd asta...). Unele librării te îndeamnă să le dai cărţile sau jucăriile vechi. Am auzit şi de diverse proiecte binevenite în şcoli: copiii din şcoli şi licee mai... răsărite sînt rugaţi nu numai să aducă jucării sau haine mai vechi, pentru alţii, din sate sau zone mai... defavorizate, ci sînt organizate chiar acţiuni mai complexe pentru aceştia din urmă. De pildă, la Colegiul Naţional „Sf Sava“, elevii au fost rugaţi să facă prăjituri. Prăjiturile au fost vîndute în liceu, iar banii luaţi pe ele au mers către copiii în nevoie.
Asta în ce priveşte „dăruitul“ oarecum instituţionalizat. Există, însă, şi varianta mai... personalizată. Fiecare îşi are lista lui de persoane pe care să le ajute sau măcar să le... bage în seamă cel puţin de sărbători. Sînt oameni în vîrstă, singuri, pentru care un telefon contează, ca să nu mai spun o vizită. Nici aici nu e întotdeauna simplu. Am asemenea prieteni vîrstnici, cu care e greu să comunici, după un timp, pentru că sînt mult prea obişnuiţi cu singurătatea. O doamnă în vîrstă stă mereu în faţa televizorului, ba uneori chiar combinat cu radioul, în aşa fel încît, cînd o suni sau o vizitezi, abia aude ce-i spui. Un alt domn, care nu mai iese de mult din casă, din cauza unui Parkinson, e aproape agresiv cînd vrei să comunici cu el: ca un lup singuratic care a renunţat la haită şi, cînd vreun membru al ei încearcă să reintre în legătură cu el, îl atacă...
Şi totuşi, în ciuda barierelor de socializare, chiar şi oamenii aceştia se bucură de comunicare. Trebuie să ai puţină răbdare cu ei, cel puţin în momentele de început... Graniţa dintre noi şi ei mi se pare atît de subţire... oricînd o putem şi noi trece, şi părăsi, de voie sau de nevoie, haita...
În sfîrşit, pe lîngă ajutorul instituţionalizat sau cel acordat celor din cercurile mai îndepărtate, mai există unul, chiar sub nasul nostru, pe care-l ocolim, bezmetic, de multe ori: cel dat celor cu adevărat apropiaţi. Atît de aproape de noi, încît uneori nici nu-i observăm. Îşi au şi ei nevoile, chiar şi capriciile lor. Măcar de Crăciun putem avea un pic mai multă răbdare pentru ei şi – de ce nu – toleranţă.
Desigur, e uşor să spui diverse lucruri mai mult sau mai puţin măreţe. Evident, mai greu e să le pui în practică. Cu ocazia asta mi-am amintit de cît de multe nu am făcut eu, una, pînă la capăt, şi de cîte persoane am dezamăgit, chiar fără să vreau: asumîndu-mi mai mult decît puteam duce, nu am reuşit, în multe cazuri, să mă ţin de cuvînt.
Îmi pare rău pentru asta. Cum rău îmi pare şi pentru diverşi alţii care nu au fost ei, de data asta, prea simpatici sau prea drăguţi cu mine. Încerc să-i iert, sau cel puţin să trec mai departe, în ce-i priveşte, fără ură şi părtinire. Cred că ăsta-i spiritul Crăciunului.
Sau ce a mai rămas din el. Pentru că deja momentul lui culminant a cam trecut. Sper să mă (ne) mai ţină ceva din ideea şi atmosfera de Crăciun şi pînă la anu’.
