Petreceri şi tombole

Dintotdeauna mi-am dorit să organizez petreceri, să reuşesc să adun oameni, cît de des. Să fie cu toţii – dacă nu „o mare familie“ – măcar o permanentă ceată veselă, aproximativ mereu aceeaşi.

În acest scop, după ce m-am mutat de acasă şi eram încă în facultate, m-am gîndit chiar să fac un fel de pact cu anumite prietene, ca să fiu sigură că ne vedem cel puţin la două săptămîni. Pactele prevedeau cît de des ne vedem şi ce să facem în zilele în care ne întîlnim. Dar şi o serie de obligaţii morale – de genul să nu bîrfim – asociate cu unele intelectuale: să vorbim despre cărţi (e adevărat că, pe vremea aceea, eram în general în perioada pactelor, credeam că totul se statuează, dovadă că şi viitorului soţ i-am scris cîteva cearşafuri privind împărţirea/împărtăşirea treburilor casnice).

Petrecerile nu se puteau desfăşura prin adunarea unor oameni, pur şi simplu. Încercasem aşa şi mi se păruse că nu prea ieşiseră. Aşa că am început să concep desfăşurătoare (azi sînt nenumărate firme organizatoare de petreceri). Întîi m-am gîndit să introduc jocuri. Din seria celor pe care le practicasem cînd eram mai mică, în special la Casa de Creaţie de la Cumpătu, unde se adunau mulţi copii şi adolescenţi care trebuiau să-şi umple cu ceva vacanţa de două săptămîni.

Printre jocuri se afla unul, destul de cunoscut, care decurgea în felul următor: se lua o foaie şi fiecare scria cîte un cuvînt, o parte diferită de propoziţie. Şi ieşea o propoziţie, evident absurdă, dar de multe ori foarte simpatică. Practici dadaiste, veţi spune.

Da, şi mai exista una: în loc să scriem doar cîte un cuvînt, scriam cîte o propoziţie fiecare, încercînd să iasă, tot pe neve şi din îndoituri de foaie, cîte o poveste. Hazardul şi – de ce nu – Divinitatea, făceau ca, de multe ori, să apară nebănuite potriveli şi să iasă lucruri grozave.

Exista şi varianta orală a aceluiaşi joc: se numea Calul lui Ciuciupencu. Cineva începea jocul în felul următor: „Acesta este calul lui Ciuciupencu.“ Următoarea persoană continua pe acelaşi tipic, cu o parte a calului lui Ciuciupencu, de genul: „Aceasta este coada calului lui Ciuciupencu.“ Trebuia să mergi înainte pe linia „This is the house that Jack built...“, dar avînd voie să adaugi mai multe amănunte, sub forma unor relative atributive. Şi mai trebuia să ţii minte tot ce au spus antevorbitorii tăi şi să repeţi de fiecare dată fraze de genul: „Acesta este spiriduşul obraznic care s-a urcat pe firul de păr pe care stăpînul lui, vrăjitorul, l-a smuls din coada calului lui Ciuciupencu.“

Jocurile de mai sus pot părea stupide, dar au o latură creativă şi-ţi şi dezvoltă memoria pe deasupra. Pe lîngă ele, însă, de-a lungul timpului, am ţinut să derulez şi un altul, mai pragmatic poate: jocul de-a cadourile.

Cum nu se poate să vină Moş Crăciun şi la petrecerile de peste an, am apelat la... tombolă – ca să nu rămînă nimeni fără dar. Ne număram, treceam pe bileţele cîte un număr şi trăgeam la sorţi. Şi cum, conform teoriilor de specialitate, nici un dar nu vine fără să dai ceva în schimb, am inventat probele. Numerele erau însoţite de cîte o indicaţie: persoana respectivă trebuia să performeze ceva (nu foarte greu sau sadic) ca să obţină obiectul dorit.

În general, lucrurile au funcţionat, şi aproape toată lumea a fost mulţumită. Desigur, mai erau situaţii în care solicitanţii se jenau să-şi ducă probele la bun sfîrşit, sau nu le plăcea obiectul (caz în car îl puteau schimba cu al altuia).

Una peste altele, tombolele ţin pînă în ziua de azi – şi la micile mele party-uri, şi în cazul altora, cu mize mai mari...

Cum ar fi cel al petrecerii aniversare a Dilemei. Unde tombola a fost reuşită, aş zice. La fel ca şi singura pe care am organizat-o în redacţia Dilemei, acum vreo trei Crăciunuri.

Lucruri mărunte, veţi zice. Dar e clar că îşi au rostul lor. Printre care cel de a-i apropia pe oameni şi de a le mai îndulci legăturile: ţin minte, şi acum, cum s-a uitat prima dată la mine Lena Boiangiu cînd i-am dat un cadou de Moş Nicolae, acum vreo 20 de ani, sau cînd i-am oferit primul mărţişor. După care, lucrurile de felul acesta au devenit, şi ele, tradiţii...