(Alte) filme de Crăciun

Nici n-a venit bine Crăciunul, că nu m-am putut abţine să nu mă uit la... tradiţionalele filme de Crăciun. Acestea au, de obicei, o serie de caracteristici comune, la îndemînă: abundă în decor de sezon, cu brazi, globuri, cozonaci, zăpadă; au o problemă morală la mijloc, pe care spiritul Crăciunului o rezolvă, pînă la urmă, şi cei rătăciţi se cam întorc pe căile juste; sînt comedii, de familie.

Anul acesta am dat cel puţin peste un film care se potriveşte mai puţin şi mai pe departe tiparului sus-menţionat: Noel (2004, în regia lui Chazz Palminteri, cu Susan Sarandon, Robin Williams, Penélope Cruz, Alan Arkin). Dilemele şi reformările morale sînt, evident, prezente şi aici. Dar mai puţin vizibil e festivismul idilic din alte filme: personajele sînt mai curînd oameni singuri, care nu au cu cine să-şi petreacă Crăciunul.

Iar locul în care se întîmplă mare parte a acţiunii nu e uriaşa casă de familie decorată excesiv cu moşi, oameni de zăpadă şi luminiţe, ci... un spital. La spital, loc de tranziţie între viaţă, moarte şi, de ce nu, înviere, spaţiu în care se vehiculează atît suferinţa, cît şi speranţa, se întîlnesc cele trei fire narative şi personajele implicate în ele.

Desigur, o decoraţiune de Crăciun tot e vizibilă: şi anume, un înger, făcător de minuni, care învie, pentru scurt timp, un muribund, o vindecă, măcar temporar, pe mama lui Rose (Susan Sarandon) de Alzheimer şi-i găseşte lui Rose un iubit. Un alt înger îl ajută pe partenerul Ninei (Penélope Cruz) să nu mai fie gelos şi să-nveţe cum să se poarte într-o relaţie pe... viaţă. E interesant şi cel de-al treilea fir narativ, cu un tînăr căruia spitalul i se pare locul cel mai potrivit pentru a petrece sărbătorile, fiindcă atunci cînd fusese copil într-o familie ostilă, cel mai frumos Crăciun şi-l serbase acolo.

Poveştile în sine nu sînt atît de neobişnuite, dar sînt mai puţin idilice şi romantice decît în alte filme de sezon. Personajul interpretat de Robin Williams o salvează pe Rose, cu calm şi umor, de la o posibilă sinucidere. Idila care se-nfiripă între cei doi nu e pasională, ci, mai curînd, duioasă şi înţelegătoare: beau ceaiuri şi adorm împreună uitîndu-se îndelung la un foc ce arde într-un şemineu la... televizor.

Filmul, fără a fi genial, include în „magia Crăciunului“, într-un mod firesc, şi lucrurile mai grave... ale vieţii. Care, sub aura duioşiei şi iertării pe care le presupune, printre altele, spiritul Crăciunului, devin tolerabile...

Un alt Noelle (2007, regia David Wall), de astă dată dintr-o ligă vădit mai mică, se remarcă tot printr-o atmosferă mai firească decît în alte filme de Crăciun. Deşi povestea în sine e destul de romantică: un preot care renunţă la preoţie pentru că se îndrăgosteşte de o posibilă Mary ce rămîne însărcinată de Crăciun. Cu un bărbat logodit cu alta... O poveste ce jonglează cu vinovăţii şi vocaţii greşit alese, sentimente înăbuşite şi pasiuni mocninde. Orăşelul nordic, de pescari, în care se desfăşoară povestea, e un loc aparent uitat de lume.

Ca şi cel în care nimereşte o altă Mary, ceva mai tînără, fugind de părinţi: Expecting Mary (2010, regia Dan Gordon), dar de astă dată cu un complet alt peisaj, cel din New Mexico. Comunitatea de aici e una feminină şi feministă: Mary se adăposteşte în casa unei foste miss de provincie, Darnella (Linda Gray), care îmbină o senzualitate desuetă cu valori morale reale, printre care altruismul şi tăria de caracter.

Tot pe linia feministă e şi Mrs. Santa Claus (1996, regia Terry Hughes), un musical cu Angela Lansbury, de astă dată idilic, dar militant: dna Crăciun pleacă de acasă înainte de Ajun pentru că Moş Crăciun nu o ia drept parteneră reală în treburile de sezon. Nimereşte unde-n altă parte decît la New York: aici revoluţionează moravuri şi reglează relaţii, dovedind multiple competenţe. După care, se întoarce, victorioasă, acasă şi Moş Crăciun învaţă s-o aprecieze la adevărata ei valoare...

Deja am intrat în sfera idilică. Ne apropiem de încheiere. Deşi filme de Crăciun mai sînt o grămadă. Le-am omis intenţionat pe cele foarte cunoscute, care „rămîn“ mereu. Precum It’s a Wonderful Life (1946, Frank Capra), care rămîne filmul meu preferat.