(Alte) poveşti cu taximetrişti
Am mai spus-o şi o repet: mersul cu taxiul nu e doar un intermezzo, o trecere minoră, ci o experienţă, o aventură. Am trăit în taxi mai intens şi mai variat decît în multe alte locuri.
În primul rînd, de la taximetrişti aflu diverse lucruri, utile şi nu numai – de la ce a mai spus Ponta la preţul abonamentelor telefonice. După care vine partea cea mai interesantă, în ceea ce mă priveşte: poveştile lor.
Termenul de „taximetrist“ nu e decît o categorie destul de goală. Pentru că taximetriştii sînt cît se poate de diferiţi, mult mai diferiţi decît în alte meserii, din simplul motiv că provin din nenumărate alte profesii. Unii dintre ei, am descoperit, provin chiar din foştii mei tovarăşi de joacă din cartier, sau din foşti colegi de şcoală. M-am urcat în maşina unui asemenea vecin din adolescenţă, chiar în faţa blocului unde locuiam în perioada aceea. Din vorbă-n vorbă, ne-am descoperit cunoştinţe comune, amintiri aşijderea şi... un mod comun de a vedea lucrurile (cel puţin o parte a lor, cea mai vizibilă, pînă una-alta), specific, probabil, unei generaţii (generaţie crescută doar cu un telefon fix, şi ăla cu cuplaj, un televizor alb-negru cu programul redus cunoscut, şi acela venit tîrziu, o generaţie obişnuită să mai stea şi prin faţa sau în spatele blocului).
Unui alt taximentrist, cu care mergeam destul de des şi ne înţelegeam în conversaţie, i-am zărit, după ceva timp, numele: îmi fusese coleg de şcoală generală, la o clasă paralelă. Mi-am adus aminte de o petrecere din anii ’80, la care eu, mereu (prea) înaltă, dansasem cu el (mic de înălţime), într-o lungă rochie de catifea ce fusese a mamei.
Dar nu toate poveştile sînt cu oameni cunoscuţi altădată. Recent, am mers într-o cursă destul de lungă, cu un taximetrist solid. Aşa, dintr-odată, mi-a spus că a avut aproape 200 de kilograme, şi acum, printr-o operaţie, a ajuns pe la 120. Fost sportiv, se trezise, la un moment dat, într-o slujbă statică, de bodyguard, şi se îngrăşase foarte tare. Un client îi spusese de un doctor minune, care-ţi taie o parte din stomac, slăbeşti, dar nu mai poţi mînca niciodată decît ca o vrăbiuţă. Trecuse cu bine prin toate şi îşi revenise, arăta normal, plăcut chiar. Nu avea voie să mănînce oricît sau orice: minusculul stomac rămas se revolta. Culmea e că eu l-am dus tocmai la o cofetărie, „Peştişorii“ (vestită prin Berceni şi purtînd acest nume pentru că patronii – soţ şi soţie, foşti cofetari la Bucureşti şi Athénée Palace pe vremea lui Ceauşescu – înţeleg că sînt în zodia Peştilor), să cumpăr fursecuri şi prăjituri.
Un alt taximetrist, cu care am călătorit recent, avea o poveste mai tristă, ca-n Zece negri mititei: îi muriseră toţi. Nu ştiu cum a venit vorba şi am ajuns la lucruri aşa esenţiale, dar date fiind aglomeraţia şi multiplele stopuri, am intrat tot mai adînc în destăinuiri. Cert e că respectivului taximetrist, al cărui chip, la o primă vedere, nu-ţi prea spunea multe, îi muriseră un frate, o soră, apoi mama, tata, şapte (!) mătuşi şi apoi soţia. Fusese un croitor prosper, cu angajaţi, pe vremea lui Ceauşescu, iar soţia, după cum spunea el însuşi, şi-o ţinuse acasă, şi fusese ca un copil: bună şi credincioasă. Dar murise şi ea, după ’90 – cînd treburile nu le mai merseseră ca înainte – printre altele şi de inimă rea. Acum era singur cuc, doar cu un prieten care-l mai suna la două zile.
Mă sperie şi mă înduioşează poveştile astea de singurătate pe care le tot întîlnesc. Sînt mulţi oameni care nu se întorc acasă la nimeni, sau doar la cîte o pisică, precum cea pe care mi-a arătat-o unul dintre şoferii mai tineri, care mi-a spus că... în momentul de faţă nu-şi poate permite o prietenă.
E drept că am dat şi peste alţii perfect împliniţi, pe care-i aşteaptă familii iubitoare şi care-şi construiesc case: un domn cu alură intelectuală, cu care am mers destul de des, tocmai şi-a terminat o casă – pe pămînt, făcută, în general, cu mîna lui. Alţii au familii atît de numeroase, încît sînt răspîndite prin toată lumea şi se întîlnesc o dată pe an în România, de unde bărbaţii pleacă în pelerinaj la Muntele Athos.
Poveştile pot continua la nesfîrşit. Cert e că poţi descoperi măcar o parte a lumii în taxi.
