Zile de naştere
La şcoală, am intrat mereu în categoria – evident nefericită – a copiilor ale căror zile de naştere picau în vacanţe. A mea cădea exact la începutul vacanţei de primăvară, cînd mai toţi plecau pe la bunici, la ţară.
Mie nu-mi rămînea decît să mi-o serbez acasă, cu părinţii şi prietenii din copilărie. Ceea ce, desigur, era departe de a fi cel mai rău lucru din lume. La mine acasă era o lume, lumea „Benzii bune“. Banda bună locuia pe nişte rafturi negre, improvizate de bunicul meu, şi pe fostul meu pat de bebeluş. Erau – aţi ghicit – jucăriile mele. De ce „Banda bună“? Pentru că nu era vorba de una care ataca la drumul mare: „banda“ era doar o formă de organizare mai... boemă. De cîte ori veneau prieteni la mine, îi organizam pe membrii bandei în diverse acţiuni: de pildă, construiam un bar cu mese şi personaje...
Toate astea se întîmplau undeva pe la etajul 5 al unui bloc din Şoseaua Giurgiului, în spatele unor perdele Disney. Perdele în umbra cărora visam, în diverse etape, că vor veni personaje mitologice, fantastice: mai întîi, jucării înviate peste noapte, care vor vorbi cu mine; apoi, prietena mea imaginară, Cari Maca – o raţă antropomorfizată, căreia îi ţineam loc în troleibuz; şi, mai tîrziu, la vîrsta... aceea... însuşi Zburătorul – ce-i drept, sub înfăţişarea unui coleg de clasă de atunci, cu care mă uitasem la Amintiri din copilărie pe proiector.
Revenind (cam greu, recunosc...) la zilele mele, ele erau idilice şi afectuoase, în spatele perdelelor Disney: dar nu aveau legătură cu lumea reală – cea forfotitoare, palpitantă şi, de multe ori, crudă – cu care mă confruntam la şcoală. Şcoală despre care tatăl meu spunea că prosteşte – şi, în multe sensuri, a avut dreptate. Şcoala te obliga să uiţi lumea mai mult decît Disney-ul de acasă, înlocuind-o cu lupta pentru supravieţuire şi supremaţie.
Or, chestia cu ziua de naştere care pica în vacanţă tocmai asta nu-mi permitea: să mă adaptez la realităţile sociale ale şcolii. De aceea, cînd, în sfîrşit – nu ştiu cum s-a întîmplat –, în clasa a VIII-a, ziua mea a căzut în ultima zi de şcoală, a fost evenimentul vieţii mele. I-am scos pe copii la cofetărie şi ştiu că am primit atîtea flori, încît abia puteam merge cu ele pe stradă. Înaintam încet, cu o mîndrie exagerată, şi zîmbeam tîmp (mai ales că florile respective stătuseră un timp în casa – apropiată de şcoală – a colegului care îmi plăcea pe-atunci, cu acordul mamei lui).
A fost aniversarea pe care mi-o amintesc cel mai viu. Au urmat nenumărate altele, pentru că, în vremea liceului, ziua mea nu mai pica în vacanţă. Iar eu nu pierdeam nici o ocazie să mi-o serbez, cu conştiinciozitate, acasă (care casă nu mai era cea cu perdele Disney, ci una fără perdele, dar ceva mai în centru). În liceu, îmi invitam mereu „iubirea imposibilă“ din vremea aceea (evident, un coleg care, precum în majoritatea romanelor de gen, habar nu avea de existenţa mea) şi cadoul cel mai mare erau vreo două blues-uri pe care reuşeam să i le smulg. În timpul facultăţii, petrecerile s-au succedat în acelaşi loc, cu din ce în ce în ce mai multă lume (şi, în prima parte, cea a sfîrşitului anilor ’80, cu mîncarea din ce în ce mai greu obţinută). Îmi aminesc linoleumul nostru bleu murdar, pe care se mişcau vivace picioarele dansatorilor. Precum şi îmbîrligăturile între foşti/actuali parteneri, care ajungeau să se revadă în înghesuiala pe care o provocam.
Treptat, spaţiile s-au schimbat şi am ajuns, ca orice studentă care-şi ia viaţa-n mîini, să locuiesc într-un demisol. Şi acolo se serbau zilele de naştere, cu diferenţa că totul se desfăşura într-un mare pat, care ocupa aproape întreaga încăpere: mîncam şi jucam jocuri literare, împăturind cîte o foaie şi trecînd-o de la unul la altul...
Acum, continui să îmi serbez ziua, în virtutea tradiţiei, cu la fel de mulţi oameni. Am încercat de cîteva ori la restaurant, o dată chiar în Serbia, la rude. Dar cel mai bine e acasă (evident, altă casă), tot în înghesuială. Aglomerarea de prieteni îmi aduce aminte de idealul meu (autobuzul cu prieteni despre care am mai scris) şi mă face să nu mai simt golul trecerii timpului şi al vîrstelor...
