Zile de naştere

Publicat în Dilema Veche nr. 479 din 18-24 aprilie 2013
Spital, în Franţa jpeg

La şcoală, am intrat mereu în categoria – evident nefericită – a copiilor ale căror zile de naştere picau în vacanţe. A mea cădea exact la începutul vacanţei de primăvară, cînd mai toţi plecau pe la bunici, la ţară.

Mie nu-mi rămînea decît să mi-o serbez acasă, cu părinţii şi prietenii din copilărie. Ceea ce, desigur, era departe de a fi cel mai rău lucru din lume. La mine acasă era o lume, lumea „Benzii bune“. Banda bună locuia pe nişte rafturi negre, improvizate de bunicul meu, şi pe fostul meu pat de bebeluş. Erau – aţi ghicit – jucăriile mele. De ce „Banda bună“? Pentru că nu era vorba de una care ataca la drumul mare: „banda“ era doar o formă de organizare mai... boemă. De cîte ori veneau prieteni la mine, îi organizam pe membrii bandei în diverse acţiuni: de pildă, construiam un bar cu mese şi personaje...

Toate astea se întîmplau undeva pe la etajul 5 al unui bloc din Şoseaua Giurgiului, în spatele unor perdele Disney. Perdele în umbra cărora visam, în diverse etape, că vor veni personaje mitologice, fantastice: mai întîi, jucării înviate peste noapte, care vor vorbi cu mine; apoi, prietena mea imaginară, Cari Maca – o raţă antropomorfizată, căreia îi ţineam loc în troleibuz; şi, mai tîrziu, la vîrsta... aceea... însuşi Zburătorul – ce-i drept, sub înfăţişarea unui coleg de clasă de atunci, cu care mă uitasem la Amintiri din copilărie pe proiector.

Revenind (cam greu, recunosc...) la zilele mele, ele erau idilice şi afectuoase, în spatele perdelelor Disney: dar nu aveau legătură cu lumea reală – cea forfotitoare, palpitantă şi, de multe ori, crudă – cu care mă confruntam la şcoală. Şcoală despre care tatăl meu spunea că prosteşte – şi, în multe sensuri, a avut dreptate. Şcoala te obliga să uiţi lumea mai mult decît Disney-ul de acasă, înlocuind-o cu lupta pentru supravieţuire şi supremaţie.

Or, chestia cu ziua de naştere care pica în vacanţă tocmai asta nu-mi permitea: să mă adaptez la realităţile sociale ale şcolii. De aceea, cînd, în sfîrşit – nu ştiu cum s-a întîmplat –, în clasa a VIII-a, ziua mea a căzut în ultima zi de şcoală, a fost evenimentul vieţii mele. I-am scos pe copii la cofetărie şi ştiu că am primit atîtea flori, încît abia puteam merge cu ele pe stradă. Înaintam încet, cu o mîndrie exagerată, şi zîmbeam tîmp (mai ales că florile respective stătuseră un timp în casa – apropiată de şcoală – a colegului care îmi plăcea pe-atunci, cu acordul mamei lui).

A fost aniversarea pe care mi-o amintesc cel mai viu. Au urmat nenumărate altele, pentru că, în vremea liceului, ziua mea nu mai pica în vacanţă. Iar eu nu pierdeam nici o ocazie să mi-o serbez, cu conştiinciozitate, acasă (care casă nu mai era cea cu perdele Disney, ci una fără perdele, dar ceva mai în centru). În liceu, îmi invitam mereu „iubirea imposibilă“ din vremea aceea (evident, un coleg care, precum în majoritatea romanelor de gen, habar nu avea de existenţa mea) şi cadoul cel mai mare erau vreo două blues-uri pe care reuşeam să i le smulg. În timpul facultăţii, petrecerile s-au succedat în acelaşi loc, cu din ce în ce în ce mai multă lume (şi, în prima parte, cea a sfîrşitului anilor ’80, cu mîncarea din ce în ce mai greu obţinută). Îmi aminesc linoleumul nostru bleu murdar, pe care se mişcau vivace picioarele dansatorilor. Precum şi îmbîrligăturile între foşti/actuali parteneri, care ajungeau să se revadă în înghesuiala pe care o provocam.

Treptat, spaţiile s-au schimbat şi am ajuns, ca orice studentă care-şi ia viaţa-n mîini, să locuiesc într-un demisol. Şi acolo se serbau zilele de naştere, cu diferenţa că totul se desfăşura într-un mare pat, care ocupa aproape întreaga încăpere: mîncam şi jucam jocuri literare, împăturind cîte o foaie şi trecînd-o de la unul la altul...

Acum, continui să îmi serbez ziua, în virtutea tradiţiei, cu la fel de mulţi oameni. Am încercat de cîteva ori la restaurant, o dată chiar în Serbia, la rude. Dar cel mai bine e acasă (evident, altă casă), tot în înghesuială. Aglomerarea de prieteni îmi aduce aminte de idealul meu (autobuzul cu prieteni despre care am mai scris) şi mă face să nu mai simt golul trecerii timpului şi al vîrstelor...

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Cum a slăbit Damian Drăghici aproape 70 de kilograme. „Am avut zile când puteam să trăiesc doar din zahăr” VIDEO
Artistul, care a dezvăluit cum s-a transformat din punct de vedere fizic și mental, povestit că cea mai mare luptă pe care a dus-o a fost cea cu zahărul, și nu cea cu kilogramele.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.