Decembrie timpuriu

În prima parte a lui decembrie, cea de pînă la Crăciun, senzaţiile pe care le trăieşti, în aşteptarea sărbătorii în sine, sînt... diverse. Diverse şi controversate.

E, evident, o aşteptare a unui moment miraculos. Aşteptare pe care, ca bun creştin consumist ce eşti, nu ştii cum s-o gestionezi: cu sfinţenie sau cu febra cumpărăturilor şi a planificării viitoarei vacanţe.

Eşti în post, şi încerci să-i faci faţă: dai iama printre borcanele de zacuscă, picantă sau nu, cu sau fără vinete, sau printre cele de pastă de măsline, cu sau fără E-uri. Mai scapi din cînd în cînd şi la cîte un restaurant, unde ţi se oferă aceeaşi cremă de legume (cu varianta ciorbă...), tocăniţă de ciuperci cu mămăliguţă (observaţi diminutivele) şi, eventual, o plăcintă cu mere.

Ţii postul, dar nu eşti destul de tare: în fond, pe stradă e sărbătoare, se aprind luminiţele (în aceeşi cheie idilică), vitrinele sînt pline de decoraţiuni de Crăciun, peste tot poţi bea vin fiert cu scorţişoară şi ciocolată caldă cu frişcă. Aşa că postul tău devine unul îmblînzit, cvasicatolic, uşor alcoolizat (ieşirile cu prietenii), cu scăpări la păcate aparent minore, gen mînia sau lăcomia.

Şi totuşi, pe linia asta te străduieşti să-ţi faci, în limitele tale, ceva din datoria creştină (asta în cazul în care simţi şi crezi că o ai...). Există, însă, şi o altă linie, mai păgînă, care te îndeamnă să te laşi în voia tentaţiilor Crăciunului avant la lettre: industria de consum îţi declară, cu toate armele ei, că datoria ta e alta: aceea de a cumpăra, pentru a „te simţi bine“ şi a fi în rîndul lumii.

Ce-i drept, îţi şi place s-o faci, e omenesc. Drăcuşorul de pe umărul stîng (pe cel drept se presupune că e un îngeraş, aşa am văzut prin filme) îţi şopteşte să cumperi: un înger (pentru că acum s-au înmulţit şi la noi), chiar dacă are un chip hidos, inadecvat, cum am văzut chiar în magazinele respectabile de cadouri. Un Moş Crăciun, acum în variante mult diferenţiate, cu reni care se mişcă vioi aşteptînd să pornească, de pildă. Un carusel, o cutie muzicală. Chiar ornamente de pom din materiale naturale, aşa cum mi-am dorit demult, din lemn, bumbac, sfoară şi varii plante. Plus cărţi şi discuri de Crăciun, filme aşijderea...

Pe lîngă cele două curente, mai poate fi semnalat încă unul, pe linia lui Scrooge din Dickens: cel al moderaţiei, din motive financiare evidente, legate de criză. Gîndirea scroogiană te îndeamnă să nu cumperi mult, să-ţi iei doar – cel mult – atît cît să-ţi satisfaci nevoile de bază. Excesul nu e condamnat numai din principiu, ci pentru că te duce la faliment. O pungă plină de globuri strălucitoare poate implica foame în a treia zi de Crăciun.

Toate acestea te fac să ai o lună decembrie controversată, în perioada de pînă la Crăciun. Plină de impulsuri temperate de mustrări de conştiinţă. Plină de bucurii urmate de sesiuni de depresie. Pline de aşteptări, precum cea reală, la coada la care am stat mai deunăzi.

O coadă la bani, la o casierie. Nu am mai trăit de mult senzaţia de coadă. E drept că, pe vremea lui Ceauşescu, nu am stat eu însămi la cozi. Singurele pe care mi le amintesc au fost la Policlinica „Sahia“ de atunci, la diverşi doctori, şi la viză la ambasadele britanică şi americană. La coada de acum, fiecare nou-venit punea întrebarea cheie: „Cine e ultima persoană?“. Apoi cîte unul mai pleca, dar lăsa vorbă persoanei de dinainte sau îşi lăsa un obiect, precum un buchet de flori. Tot acolo se găseau, ca întotdeauna, cîţiva tupeişiti care intrau în faţă. Şi multe conversaţii care se legau, personale (am aflat unde s-au născut diverse persoane, unde lucrează copiii lor şi ce obiecte au altele în casă) şi general-umane.

Aşteptarea rămîne, însă, starea de spirit posibilă pentru decembrie timpuriu. Combinată, din punctul meu de vedere, cu o încercare de disciplinare a exceselor, pînă la Crăciun. Dar şi cu o bucurie ţinută însă şi încă la foc mic, mocnită, pînă cînd i se va da voie să răbufnească. Şi atunci toate cele trei (sau cîte or mai fi) „curente“ se pot contopi în voie, într-una singură, fericit.