Ultimul Woody (Allen)

De foarte curînd, am avut plăcuta surpriză să constat că ultimul film al lui Woody Allen, To Rome, with Love (Din dragoste pentru Roma) rulează la Cinema Studio, în avanpremieră. Am alergat să-l văd, cu nerăbdare.

Şi a fost o revelaţie. Mi-a plăcut cum nu mi-a mai plăcut demult un film de-al lui, de la Match Point (2005) încoace. Şi pentru Roma, care întotdeauna va conta în sine. Dar şi pentru Woody Allen însuşi, care, după atîţia ani şi filme, a găsit – iarăşi! – o altă cale de a vedea lumea şi pe sine însuşi.

Lume care, în ultimul timp, e, pentru Woody Allen, una la intersecţie de culturi: cea americană cu cele europene. Bine-cunoscuta linie Henry James-iană, de „ciocnire“ a americanilor cu britanicii, în general, în defavoarea celor dintîi, e diversificată de inventivul-genial Woody. După mai slaba încercare franco-americană din precedentul Midnight in Paris (2011), întîlnirea italo-americană e memorabilă.

Şi nu vorbesc aici doar de momentele extreme, precum cel în care mama italianului cu care urmează să se căsătorească fiica personajului lui Woody Allen din film scoate cuţitul la cuscrul ei, pentru că vrea să-i facă soţul faimos... Ci de cele... obişnuite, în care cuplul de părinţi americani, Jerry (Woody Allen) şi Phyllis (Judy Davis), se intersectează cu cei italieni, ai lui Michelangelo (viitorul soţ al fetei lor).

Michelangelo (Flavio Parenti) – şi numele alese sînt relevante – întrupează, în mare, valorile pe care socrul său american, Jerry, fost director de operă obişnuit să pună în scenă spectacole stupid-şocant avangardiste, nu le agreează: face avocatură pro bono, nu pune puterea banului şi nici celebritatea pe primul loc, e de stînga, dar şi conservator în privinţa valorilor familiale.

Jerry, alias Woody Allen, crede exact în valorile pe care le contestă ginerele său: în puterea banului şi plăcerile pe care acesta le oferă, în celebritate văzută ca o maximă fructificare a potenţialului cuiva, în dreapta politică şi, altfel, în progres şi inovaţie... Ciocnirea dintre cele două culturi şi, în acelaşi timp, un soi de compromis între ele duce la geniala soluţie a duşului, care se dovedeşte, în mod absurd şi incredibil, că funcţionează: Antonio (Fabio Armiliato), tatăl lui Michelangelo, antreprenor de pompe funebre, are o voce inegalabilă... sub duş şi numai sub duş. Ca atare, Jerry organizează spectacole de operă în care acesta să poată cînta în mediul său favorabil – cabina de duş plasată oriunde. Culmea kitsch-ului experimentalist şi cea a firescului converg în invenţiile regizorului pensionat.

Hazul personajului creşte prin faptul că Woody Allen, prin Jerry, pare a se ironiza pe sine. Prin schimbul de replica cu soţia sa psihanalistă (impecabil jucată de Judy Davis), şabloanele „psihanalizei pentru toţi“ sînt aruncate în aer, demitizate cu volubilitate. Volubilitate mult mai bine controlată decît în alte filme, care nu mai e nici pe departe delir verbal.

Ironizată, de altfel, alături de o altă „tactică“ Woody Allen-iană din alte filme: fluxul de aluzii culturale, contextualizate sau nu. Personajul Monica (fermecător interpretată de Ellen Page), maestră a unor asemenea aluzii, e ironizată de Jiminy Cricket-ul Alec Baldwin – înger şi diavol, voce a conştiinţei pentru mai naivul Jack (Jesse Eisenberg).

Povestea cea mai interesantă rămîne cea a lui Leopoldo Pisanello (Roberto Benigni), un cetăţean obişnuit care se trezeşte, deodată, celebru, fără să facă nimic deosebit. După ce e urmărit de paparazzi şi întrebat ce a mîncat la micul dejun sau cum s-a bărbierit, agreat de toate vedetele şi invitat la evenimente, iese, brusc, din vizor. Altul e luat la rînd. Imaginea celebrităţii şi analiza ei, şi a absurdului ei, e perfect prinsă în „cazul Pisanello“.

Ca şi în cel al lui Milly (Alessandra Mastronardi), din perspectiva cealaltă: a consumatorului naiv şi entuziast, pentru care tot ce e celebru e fascinant.

Filmul are mult mai multe lucruri interesante de povestit decît ar încăpea în articolul ăsta. Prinde, în multe, esenţa vremurilor noastre, căznit globale şi ahtiate după succes şi aparenţe.