Părinţi şi copii (mai mari)
Mult timp am scris, la rubrica mea, despre copii. Din simplul motiv că eram, pe la sfîrşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000, „proaspătă mămică“ – după cum se spune.
Cînd am rămas însărcinată, habar nu aveam ce mă va aştepta după. Odată copilul ieşit din găoacea lui, a urmat... prăpădul. Prăpădul însemnînd că, de fapt, după o existenţă la fel de plutitoare precum dormitarea din timpul celor 9 luni, habar n-aveam ce presupune un nou-născut.
Timpul, pe care înainte credeam că-l stăpînesc, s-a transformat brusc, devenind... al altuia. Mi s-a luat timpul meu, cel al visărilor incerte, mi s-a fragmentat şi a devenit o combinaţie de schimbat scutece, hrăniri de bebeluş, fiert ape şi biberoane, angoase şi doctori. O combinaţie, pe moment (moment care a ţinut cam un an) de negestionat.
Am mai scris despre dezastrele din copilăria mică a copilului meu şi nu am de gînd să mă repet, decît foarte pe scurt: bone isterice, nebune, alcoolice; case insalubre, cu gîndaci, prize care luau foc şi inundaţii; infecţii, în diverse părţi ale corpului, la diverşi membri ai familiei; sărăcie; doctori nesimţiţi sau incompetenţi. Şi totuşi, am supravieţuit: e drept, după ce am făcut o sfeştanie. După ce mama mea, care, atunci cînd mi s-a născut copilul, s-a dovedit la fel de paralizată ca şi noi, mi-a semnalat că bebeluşul „înţelege tot“ şi comunică. Şi după ce am găsit-o pe Mary Poppins a noastră în varianta basarabenească, adică pe dna Jeni Copaci, de la Chipeşca.
După toate astea, a urmat partea bună. Am înţeles că maternitatea implică o altă stare permanentă: a mea şi a lucrurilor din jurul meu. După ce chestiunile strict fiziologice nu au mai fost atît de stringente, am avut acces, în sfîrşit, la partea frumoasă a copilăriei. Cea în care se zice că o iei de la capăt: o retrăieşti, mai puternic, prin (sau odată cu) un copil adevărat...
M-am adaptat, carevasăzică, maternităţii. Mai bine zis, am devenit mamă, full-time. Nu doar în sensul mic şi banal, ce presupune să-i găteşti plodului ceva gustos, să-i asiguri schimburi curate şi să-l duci unde are nevoie, eventual la grădiniţă. Ci într-unul cu orice preţ... mitologic.
Am început să inventăm mitologii. Şi în copilăria mea, părinţii mi-au inventat mitologii: ursul Nounourse, care-mi aducea cadouri de la Cota 1400; Zîna mării, ce-şi trimitea pescăruşii să-mi livreze chestii marine. Aşa că am început să fac acelaşi lucru cu fiul meu: am inventat, seară de seară, cîte o poveste cu Arabela, Gogoloi şi Piţa Fetiţa, o familie ideală care, în general, avea aventuri pe Ana Ipătescu, actualmente Lascăr Catargiu: treceau în cîte-o altă lume, în cîte-o casă veche de acolo.
După mine s-au luat, dacă pot spune aşa, şi soţul meu, şi mama mea, şi dna Jeni: erau nenumărate poveşti, culminînd cu unele despre cîinele Albu, din faţa blocului, care se dusese să lucreze în Spania.
În fiecare zi, în camera fiului meu, se întîmpla ceva concret: se produceau invenţii reale... Luca făcea lifturi care chiar funcţionau, un fel de perpetuum mobile. Am făcut magazine unde vindeam, pe bani de hîrtie desenaţi, genţi, ceasuri, prăjituri. Am construit chiar un tunel al groazei în care pătrundeai şi te speriai…
Anii au trecut, copilul a crescut. A devenit adolescent. Şi, deodată, aşa brusc, s-a produs... desprinderea. Copilul meu a ieşit din mitologii. Nu l-a mai interesat nici elefantul său pernă, în numele căruia a creat chiar un canal pe YouTube. Nici poveştile noastre, nici măcar cine ştie ce discuţii cu noi. În cazul filmelor, le alege pe unele dure şi cinice. În ce-l priveşte pe Moş Crăciun, nu mai e interesat să-l primească...
A trebuit, la fel de brusc, să mă dezobişnuiesc să mai fiu mamă, în sensul full-time al cuvîntului. Deodată, sînt iar de capul meu: liberă. O „doamnă“ middle-aged, bucurîndu-se de o libertate pe care nu a mai cerut-o, pe care nu ştie dacă o mai vrea.
Trebuie să ies din copilăria în care, acum 16 ani, m-am străduit să intru. Mă străduiesc. Mă străduiesc să mai am nuanţe şi să contemplu, încă de departe, a treia copilărie, dacă va mai fi cazul: cea de bunică.
