De ce (mai) ţine trupa Taxi

Am fost, de curînd, la un concert al trupei Taxi la Sala Palatului. Nu ştiam prea multe despre formaţie, ci doar cîteva melodii, care îmi plăcuseră în anii ’90. Preferata mea era (şi mai este) „Comunitaru’“: „Castraţi-mă, castraţi-mă, / Sau, dacă vreţi, eutanasiaţi-mă, / Pentru că ultima voastră problemă – e clar – / Sînt eu – cîinele comunitar“.

Nu spun că respectiva melodie ar fi genială, dar e simpatică şi are un umor care, spre deosebire de majoritatea încercărilor în domeniu, nu e vulgar. „Sistemul bancar e unanim apreciat. / Politica e un nufăr imaculat. / Vaca dă lăptic, găina ouşor, / Numai eu nu mă încadrez în decor“, îşi continuă cîinele elegia. Nu excesiv de profund, dar… normal.

De altfel, cred că „normal“ e cuvîntul care caracterizează trupa Taxi. La prima vedere, pare o apreciere minoră. Dar, în societatea în care ne învîrtim, unde criteriile de toate felurile sînt brambura, „normalitatea“ devine, indiscutabil, o calitate. Cînd e însoţită şi de puţin umor (eventual autoironie), e şi mai binevenită.

Cred că tocmai normalitatea asta a fost cheia succesului remarcabil al concertului Taxi de la Sala Palatului (căci a fost, cu siguranţă, un succes – lumea a tot aplaudat şi au fost cel puţin trei bisuri). Membrii trupei nu erau nici îmbrăcaţi supersexy, nici ostentativi în vreun alt fel: erau în haine pe care oricare dintre spectatori le-ar fi purtat în viaţa de zi cu zi şi s-ar fi simţit confortabil.

Dan Teodorescu, solistul, purta blugi şi o cămaşă albastră, precum şi – ca de obicei – ochelari. Nu avea un look studiat: ci unul de cetăţean puţin peste medie (dacă putem spune aşa). Discursul lui către public era cald şi conţinea poante – nu toate geniale, dar nici unele vulgare. În opinia mea, era ideal pentru un public aparţinînd unei clase de mijloc cu studii superioare şi aspiraţii de viaţă civilizată.

De altfel, publicul chiar aşa şi arăta. M-am uitat în sală, în jurul meu, şi mi-au plăcut oamenii pe care i-am văzut: nu păreau să aparţină nici unei „secte“, nici unei minigrupări cu denumiri avangardiste. Erau oameni din generaţia medie, mulţi dintre ei, care făcuseră facultatea pe vremea lui Ceauşescu, eventual (pe cînd cel mai mare procent se îndrepta către Politehnică) şi pe care e posibil să-i fi văzut, studentă fiind, pe la spectacolele lui Andrieş, Alifantis sau Mircea Vintilă de pe la „Preoteasa“ de atunci.

Textele cîntecelor formaţiei par, şi ele, să fi găsit o cale decentă: se referă la „realităţile momentului“, dar cu o ironie medie, şi, în acelaşi timp, amestecîndu-le, agreabil, cu un alt subiect oricînd de interes: iubirea şi sexul. De altfel, multe dintre cîntece sînt adresate femeilor: „Cînd eşti stresantă, nonstop, / (şi aberantă; non-stop, / şi importantă; non-stop / Te iubesc non-stop! / Cînd fugi cu cardu’, non-stop, / Ca leopardu’(…)“ („Non-stop“).

Aluziile la propensiunea către cheltuieli exagerate a doamnelor pare a fi, iarăşi, un laitmotiv de succes. De aici pînă la criză nu e decît un pas: „E criză! / Nu te uita la mine ca pinguinu’ la baliză, E criză! / Mai scoate foehnu’, epilatoru’ şi placa de păr din priză, E criză! / Dacă nu te potoleşti, te duc la psihanaliză“ („E criză“).

Criza e văzută tot prin ochii feminini, într-o abordare soft, neîncrîncenată. Care nu ne face să ne sinucidem, nici să emigrăm neapărat, ci să facem haz de necaz şi să ne adaptăm ironico-critic, de nevoie, dacă nu de bună-voie: „E ţara mea, e blocu’ meu, e strada mea c-un singur bec, / E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec. / E-adevărat, e-adevărat că sînt şi prea bătrîn să plec“ („Strada mea cu-n singur bec“).

Soluţia pe care Taxi o oferă problemelor… naţionale e, de altfel, cît se poate de simplă: „Hai să ne băgăm cu toţii / În nişte frigidere mari, / Să ne congelăm / Pentru vreo sută de ani / şi să-i aşteptăm / Liniştiţi p-americani. / Poa’ să vină japonezii, / Poa’ să vină şi nemţii / Să ne facă reforma, / Că noi nu avem pretenţii. / Doar atît le vom cere: / Să nu ne uite-n frigidere“ („Criogenia salvează România!“).

Pe un rock decent, trupa Taxi demonstrează, în opinia mea, că poate exista, la noi, şi o normală, şi o liniştitoare linie de mijloc.